Iar în sintagma asta, „ţară bananieră”, erau puse tot dispreţul, toată scârba, toată oroarea de care poate fi în stare cel născut în binecuvântatul spaţiu carpato-danubiano-pontic. De cincisprezece ani suntem în condiţia penibilă a grăsanei cu şuncile atârnânde vorbind sictirită şi îngreţoşată despre femeile frumoase.
Din păcate, orice situaţie de criză apărută îndreptăţeşte opinia celor care bănuie că, înainte de a ne integra în Europa, ar trebui să ne ridicăm măcar la nivelul unei ţări bananiere. Că înainte de a ne revendica de la briza Mediteranei şi bibliotecile Heidelbergului, ar trebui să ne obişnuim cu temperatura de la tropice şi cu elefanţi achiziţionaţi în leasing în loc de Mercedesuri cumpărate cu banii jos.
Că ar fi cazul să învăţăm să ne paştem oile printre palmieri, şi abia apoi să avem pretenţia de a le da drumul pe Champes Elisée.
Nu de alta, dar în nici o ţară bananieră viaţa preşedintelui nu e pusă în pericol pentru că medicii au opinii politice diferite. Primul om din stat nu riscă să paralizeze pentru că doctorii nu ştiu după ce algoritm să-şi împartă minutele de apariţie la televiziuni. Într-o ţară bananieră îl împuşcă sau îl salvează, dar nu-l chinuie.
Mai apoi, în nici o ţară bananieră serviciile secrete nu încurcă bananele cu portocalele, nici mandarinele cu kiwi, orice s-ar întâmpla, cum au confundat sereiştii lui Băsescu găinile cu curcile. Deja celebrul raport privind originea gripei aviare m-a dumirit, în sfârşit, de ce unele documente sunt considerate secret de stat. Nu că ar pune în pericol, publicarea lor, siguranţa naţională.
Nici vorbă. Ci pentru că ar pune în pericol modul de raportare general la coeficientul de inteligenţă al băieţilor care lucrează în serviciile secrete. Punând în draci ştampile cu Top Secret pe hârtii, indivizii nu apără ţara, se apără pe ei. Toate informaţiile conţinute de raporul SRI s-au dovedit eronate.
A trebuit să vină presa, nedumerirea premierului şi „tupeul” ungurilor, slovacilor şi olandezilor de a contrazice informaţiile strânse cu atâta profesionalism de subalternii lui Timofte pentru a înţelege că e vorba de o făcătură care putea pune în pericol relaţiile externe ale României.
Datorită cotcodăcitului care a dat peste cap o ţară întreagă, trece oarecum neobservată lupta care se dă în Parlament, la Ministerul Justiţiei şi în zonele de influenţă ale SRI privind ascultarea telefoanelor cetăţenilor români. SRI ar vrea mai multă „libertate”, pentru a ne putea proteja. De fapt, asta e problema: dacă găinile ar vorbi la telefon, raportul SRI ar fi fost mult mai complet şi mai aproape de adevăr.
Probabil că în acest moment câţiva băieţi cu ochi albaştri completează un alt raport în care explică de ce n-au putut fi interceptate convorbirile telefonice dintre galinacee, iar alţi câţiva chinuie doi curcani bănuindu-i că sunt găini ungureşti sub acoperire. Modul în care SRI a rezolvat problema gripei aviare mă face să cred că, da!, avem nevoie de mai multă protecţie.
Cineva trebuie să ne protejeze. Şi de terorism, şi de pandemii, dar şi de incompetenţa serviciilor secrete. Fiindcă, la ce se întâmplă de-o vreme în România, hulita „ţară babanieră” a devenit un ideal, nu o jignire.
Miron Beteg
