„Sa-i multumim domnului Ion Iliescu pentru tot ce a facut pentru tara!”.
Nu sunt cuvintele unui cetatean turmentat, ci ale unui aflat-în-treaba asudând
emotionat pe o scena în Pitesti, la sfârsitul saptamânii trecute,
cu ocazia unei campanii electorale pesediste. Dupa încheierea discursului
celui pe care alegatorii din piata îl aclamau în parfumul halucinogen
al micilor, toata suflarea adunata în jurul liderului cu rânjet inconfundabil
s-a apucat sa-i scandeze, în delir, numele.
Eu, în schimb, n-am de ce sa-i multumesc domnului Iliescu. N-am niciun
motiv sa-i fiu recunoscator. Am încercat, cu toata obiectivitatea de care
sunt capabil, sa gasesc câteva puncte pozitive pe care sa le trec în
dreptul numelui sau din carnetelul cu dezamagiri postdecembriste. Luându-i
la puricat activitatea de lider al românilor, peste ce-am dat?
Peste imaginea saracului si cinstitului politician Iliescu. Epitetele de acest
gen, folosite cu trimitere la calitatea morala a fostului presedinte, cu tot
cinismul de care voi fi acuzat, nu-mi spun nimic, pentru ca modul meu de comprehensiune
a dimensiunii iliesciene se refera exclusiv la apucaturile comuniste ale vârstnicului
lider.
N-o sa-i spun, cum o facea deunazi Cristian Tudor Popescu, „batrânul
diavol bolsevic”, dar cum as putea fi recunoscator omului care a adus
minerii în Bucuresti în 1990? Cum as putea simti recunostinta pentru
autorul moral al scandarilor „Moarte intelectualilor”? Cum as putea
simti respect pentru cel care a lasat sa fie ucisi în bataie studenti
în Piata Universitatii? Mi se cere sa iert gratierea lui Miron Cozma,
vajnicul „aparator” al democratiei proaspat instalate dupa 1990,
pentru care inamicii neo-comunismului iliescian erau simpli „golani”.
Mi se cere gratitudine fata de o persoana care, desi vitupera populist împotriva
„ciocoilor”, a „îmbogatitilor” si a „capitalismului
de cumetrie”, a lasat sa înfloreasca, sub propria obladuire, coruptia
generata de propriul sau partid. Mi se cere sa ramân sobru atunci când
Ion Iliescu spune, încovoiat sub legitimitatea vorbelor mitraliate în
stil proletar, ca „Traian Basescu n-are caderea morala sa ma judece pe
mine!”. O gluma proasta, evident. Fata de gravitatea faptelor iliesciene,
derapajele lui Basescu par fragmente dintr-o gratioasa uvertura.
Ma cutremur când ma gândesc ca românii nu iubesc libertatea
si ca sindromul tatucului a ramas viu în toti acesti ani. Detaliile prozaice
pot fi uneori foarte graitoare. Ce alta dovada mai elocventa decât faptul
ilar-amar ca, desi au trecut 18 ani de la caderea lui Ceausescu, România
si-a instalat ca presedinte interimar un individ care raspunde la acelasi apelativ,
„nea Nicu”?
Dan-Liviu Boeriu
