Penuria de ştiri adevărate – că, deh, şi oamenii politici au vacanţă – stârneşte panică în rândul realizatorilor tv, spre pildă, care sunt nevoiţi să scoată apă şi din piatră seacă.
Una din ştirile „bombă” pe care le-am auzit în timpul sărbătorii pascale a fost aceea că, aflat într-o vizită privată la Sibiu, preşedintele Băsescu a îndrăznit, ca un puşti răsfăţat al unui ştab potent, să parcheze ilegal într-o piaţă publică. Poze, luări de poziţie, indignări cu bigudiuri, comentarii „obiective” – toate au asezonat banala contravenţie prezidenţială, de parcă se prăbuşise subit bursa din cauză că preşedintele-jucător a hotărât că poate dribla şi regulile de circulaţie.
Evident că nu tot ceea ce face preşedintele Băsescu e stimabil. Şi aş îndrăzni să spun că nici nu trebuie. Instituţia prezidenţială n-ar trebui să însemne o încremenire în tipare, o formă ipocrită de înţepenire în sterilitate comportamentală. Dacă e aproape unanim acceptat că politica e un show, e absurd să ceri unuia din actorii principali să-şi păstreze morga intactă şi să nu scape câte-o grimasă menită să trezească publicul din amorţire. E nedrept să reproşezi preşedintelui derapaje minore, în timp ce scena publică e plină de inşi găunoşi, de dame generoase, de afacerişti zeloşi ori artişti aproximativi… Sigur că nu mi-ar plăcea ca preşedintele să fie promotorul unei concupiscenţe pre-senile, gen Irinel Columbeanu, dar la fel de detestabil mi s-ar părea să adopte o sobrietate monahală de tip Stolojan. Şi nici nu cred că, după doar 17 ani de democraţie (mde…), am putea şti, oricare dintre noi, cum ar trebui să arate sau să se comporte un preşedinte. Să ceri unui om – care, până una-alta, a fost votat tocmai pentru nonconformismul său – să îmbrace o altă haină decât aceea care l-a adus acolo unde este mi se pare făţărnicie. Iar să reproşezi, ca o bahmuţeancă înşelată în obor, faptul că preşedintelui îi place şpriţul mai mult decât Heidegger şi Elena Udrea mai mult decât Dan Voiculescu e de-a dreptul neserios.
Sunt perfect de acord cu aceia care-mi repetă, obsesiv, că toate aceste „găinării” prezidenţiale se contabilizează undeva şi că ele vor întregi un portret nu tocmai onorant la judecata postumă a istoriei. Mie, în schimb, nu-mi va provoca nici o reacţie de dispreţ amintirea că preşedintele a băut şampanie direct din sticlă sau că a parcat neregulamentar de Paşte. La fel cum, în cântărirea meritelor savantului X, nu-mi va păsa dacă peste ani voi afla, de la căutătorii de „senzaţional”, că respectivului domn îi cam miroseau şosetele.
Dan-Liviu Boeriu
