Privind într-o seară la televizor, amicul meu olandez s-a arătat contrariat de revărsarea impudică de nuditate pe ecranele româneşti. Nu era vorba decât despre o banală emisiune de aşa-zis divertisment, ale cărei animatoare par mai convingătoare dacă-şi acompaniază zâmbetul diafan cu exhibarea agresivă a cărnii.
Şi de-ar fi doar atât… Nu cred să mai existe vreo ţară, în lumea care se pretinde civilizată, unde să ia fiinţă şi să constituie pisc al ratingului haznale neobosite gen OTV. Mi-e şi acum inexplicabil gestul din 2004 al ministrului Culturii de a accepta invitaţia în acel sanctuar al vulgarităţii şi al mahalagismului cu ifose care este emisiunea lui Dan Diaconescu, sinistrul personaj cu mutră inofensivă.
Ce să caute un ministru – şi al Culturii, pe deasupra! – într-o cloacă obscenă, într-o toaletă publică unde-şi spală rufele toate vrăjitoarele, escroacele şi zăvorancele patriei? Să fie dorinţa de notorietate mai acută decât jena de a te cuibări în mizeria catodică?
Mai mult decât atât, emisiunile pretins deconectante abundă în glumiţe triviale, în mostre de umor de camionagii şcoliţi la fără frecvenţă, în scălâmbăieli de bolnavi psihic şi conotaţii sexuale făcute cu delicateţea unui măcelar turmentat. Trimiterile lubrice sunt atât de evidente şi de brutale, încât au intrat în registrul normalului. O emisiune fără ţâţe devine, astfel, doar timpul de antenă dedicat proştilor care n-au înţeles de ce-am murit în 1989.
Mai enervantă decât degradarea transmisiilor tv îmi pare perversitatea cu care unii apărători ai golănismelor încearcă să justifice fenomenul decăderii gustului public.
Ţi se spune că televiziunile nu fac altceva decât să prezinte ceea ce se cere. Argument deopotrivă inexact şi halucinant prin minciuna pe care o are la bază. În primul rând, chiar de-ar fi aşa, acesta nu e un motiv suficient pentru a-ţi îndobitoci, cu bună ştiinţă, privitorii.
Dacă mâine se vor găsi doi-trei aiuriţi care să ceară filme cu pedofili, le vom introduce în grilă, de frica de a nu ne pierde telespectatorii? În al doilea rând, relaţia cerere-ofertă este deturnată: telespectatorii sunt cei care s-au obişnuit cu un anume stil de a înţelege televiziunea.
Mai exact: mass-media româneşti şi-au dresat privitorii cu emisiuni de o calitate îndoielnică, astfel încât alegerea pro-calitate devine imposibilă, în lipsa tristă a alternativelor. Opţiunea, în acest caz, nu e între Bach şi Guţă, ci între Guţă şi Gyorfi. Unui copil îndopat de mic numai cu găinaţ va ajunge să-i repugne orice alt aliment, indiferent că e mai gustos sau mai hrănitor decât cel cu care l-au obişnuit nişte brute.
E drept: înjur şi eu, mai cu seamă când privesc emisiuni politice sau când sunt la volan. Să fiu, în schimb, martorul senin al trivializării spaţiului public mi se pare de neconceput. Vulgaritatea deşănţată e primul semn de animalitate. În România, „Ferma animalelor” şi-a depăşit de mult condiţia de fabulă…
Dan-Liviu Boeriu
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
