Nu bine şi-a văzut preşedintele nostru discul pus la locul lui, că hamişul din PNL şi-a şi zvârlit colţii spre cele mai preţioase fese autohtone. Nu pot să-l înghit pe stimabilul, de când s-a exprimat ireverenţios la adresa a trei dame, dintre care una de importanţă strategică şi naţională – fatala Elena. Nu se face să te bagi în tandreţurile nimănui şi nici să tragi cu ochiul în porumbişte imediat ce auzi un geamăt. Chestiunea devine şi mai restrictivă, ba chiar o atitudine de onoare, imediat ce situaţiile suspecte implică personaje din spaţiul public. La limită, iubirile unui preşedinte sunt nu doar secret de stat, dar şi bun al întregului popor, un tezaur ce trebuie protejat, cu discreţie, dacă nu cu o complicitate tandră. Un preşedinte tulburat de insatisfacţii, de reverii sterile şi bulversat de un spleen împănat de suspine fără leac ne poate afecta nu doar integrarea europeană, ci poate compromite însăşi bruma noastră de tranziţie. Or, uitaţi-vă la Elena! Senzuală precum Claudia Cardinale, mai voluptoasă chiar decât Sofia Loren, tulburătoare precum Nicoleta Luciu şi provocatoare cum doar în anumite momente ştie să fie Angelina Jolie, fosta consilieră de Cotroceni are în administrare un domeniu inaccesibil până şi serviciilor secrete: refulările din inconştientul prezidenţial. Ce marfă, soro! Ce responsabilitate pe umerii gracili ai unei femei pentru care libidoul depăşeşte semnificaţiile unui biet concept freudian!
Sigur, moraliştii naţiei ar putea aduce pe tapet chestiunea bărbatului Băsescu, căsătorit, cu două fete, cu o soţie – Maria – credinciosă, ce i-a stat alături la căpătâiul de spital. Corect! Nimic de zis! Creştineşte, lucrurile stau precum pretind partizanii fericirii conjugale. Numai că, sincer, se vede de la o poştă că totul e fals. E limpede că teoria nu rezistă decât în formolul preceptelor etice. Mai alaltăieri, am văzut la televizor cum preşedintele şi-a sărutat soţia: un gest formal, o atingere evazivă pe doi obraji fardaţi, o aplecare stingheră spre fiinţa pe care o are în dotare, precum umbrela de ploaie. Ştie orice om: după primul minut de căsnicie, sărutul este o sarcină de serviciu. Un tic. O constrângere ce, cu timpul, devine stereotip chinuitor, un fel de violenţă domestică, pe cât de nedurerosă, pe atât de repulsivă. Imaginaţi-vă acelaşi sărut, numai că destinat domnei Udrea! Ce explozie! Câtă vervă şi decizie într-o îmbrăţişare care transformă un marinar de cursă lungă într-un îndrăgostit în rut.
Ludovic Orban pare, dacă nu chiar este, un intrigant răpciugos, tipul ce pune fitilele, ascuns în boscheţi, nefericit clorotic din cauza unor pasiuni ce niciodată nu-i vor fi accesibile. Un jalnic resentimentar, un „paparazzi” bântuit de-o ură transformată în armă politică. Nu-mi place individul. Mi-l închipui, timp de-o lună, cât n-a lătrat la preşedinte, mistuindu-şi prinosul de venin în vituperări la oglindă şi truculenţe de substitut, cu duşmani fictivi înghesuiţi în debara. Greu trebuie să-i fi fost sărmanului. Abstinentul în rău se comportă ca un rabiat. Fesele prezidenţiale îi sunt acum hrană dumnezeiască, îndelung jinduită.
Puterea ce se consumă doar în pasiuni politice poate fi, cum indică istoria, foarte periculoasă. Tentaţia de-a călări poporul e un cântec de sirenă pentru toţi conducătorii. Cumva, cineva trebuie să-şi asume chiar tentaţia… Şi iată cum Elena fu hărăzită să salveze poporul.
Florin Ardelean
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
