Scena Teatrului de Stat găzduieşte, aşadar, cea de-a patra ediţie a Galei Premiilor de Excelenţă. Greu de precizat dacă este un eveniment solemn, o agapă a supradotaţilor sau un fistichiu eveniment monden. Ceea ce poate fi spus, fără nici o urmă de îndoială, este faptul că, de la an la an, Gala a fost învăluită într-o aură de pasionalitate, de orgoliu şi vanităţi. Pentru destui, insigna de „excelenţă” a însemnat un adaos la farmecul personal. Aşa se face că putem consemna deja cazuri în care personalităţi care au ratat statueta au exersat în văgăunile conştiinţei adevărate solfegii cu reproşuri împănate vindicativ.
Suntem trăitori într-o urbe destul de mică. Riscul provinciei lucrează subversiv şi sagace. Spiritul critic, normativitatea în raport cu rigoarea criteriilor inflexibile, supunerea fără frustrări la competiţie au fost, de-a lungul celor trei ediţii, dar şi acum, în pragul celei de-a patra, în suferinţă. Nici un nominalizat de la nici o categorie nu a avut, nici măcar într-o stare de efemeridă, un dubiu minuscul faţă de ipostaza în care a ajuns. Dimpotrivă, fiecare tânjea după titlul cel mare, având convingerea că neacordarea statuetei va fi un afront, o jignire, ba chiar o necuviinţă. Cât priveşte plicul…
Despre jurii, numai de bine. Prezumţia de onorabilitate, creditul de competenţă şi investirea cu atributul celest al judecăţii valorii au fost, până acum, temeiurile unei activităţi subminate în mod prealabil de viciul suspiciunii. Nu am asistat la scandaluri devastatoare. Frustrările au fost ţinute, de bine de rău, în dârlogii demnităţilor frigide.
La Oradea, creşte vertiginos numărul excelenţilor la mia de locuitori. Din ce în ce mai mult, din cauza singurătăţii, mediocrii sunt anxioşi. Se simt, pe nedrept, abuzaţi.
Florin Ardelean
