Totul devine o imensă şi dizgraţioasă pornografie: conducători cheflii, coterii discutabile, limbaj descărnat şi dezgolit mitocăneşte. Pe lângă toate acestea, sindromul cel mai acut al deşănţării e lipsa orizontului, penuria zdrobitoare de modele.
Chiar ieşiţi din nenorocirea comunismului, n-aş mai fi, azi, atât de pesimist. Nu spun prin asta că nu mă simt ameninţat la tot pasul de inşi grobieni, gata să-ţi vândă şi sufletul (nu-i aşa, gogolianule Cicikov?) pentru un bilet norocos la 6/49. Totuşi, există, în jurul nostru, persoane care merită admirate, dar pe care, din neatenţie sau graţie mizeriei precumpănitoare, nu le mai zărim. Nu mai avem organ pentru inteligenţă, frumos, cumsecădenie. Şi poate că, din această perspectivă, înşiruirea care urmează va părea unora patetică, naivă sau chiar ilară. Nu-i nimic. Câtă vreme mai există oameni capabili să vadă în celălalt şi altceva decât un posibil bădăran, violator sau găinar, lucrurile nu sunt complet pierdute.
Toamna e un bun prilej de reflecţie. E o bună ocazie să construieşti, din fragmente disparate, portretul omului pe care-l venerezi fără rezerve. Nu ezit, aşadar, să-mi fac publice, aici şi acum, admiraţiile. Am fost sedus, fără s-o vreau, de inteligenţa delicată şi hotărâtă a unei doamne care se numeşte Marie-Rose Mociorniţă şi care nu se sfieşte să spună apăsat adevăruri dezarmant de simple, cu o naturaleţe discretă, dar persuasivă.
Mi-au plăcut întotdeauna sinceritatea debordantă şi zeflemeaua sănătoasă de gavroche ale lui Mircea Dinescu. Am rămas mut în faţa exploziei de vioiciune a minţii la nonagenarul Neagu Djuvara. Am admirat fără rezerve ambiţia titanică a unui trup fragil ce răspundea la numele de Monica Macovei, pus să lupte cu hidra cripto-comuniştilor şi a corupţilor deghizaţi în parteneri de guvernare. Invidiez tăria intransigenţei morale a lui Gabriel Liiceanu, acum când intelectualii sunt dispreţuiţi stalinist pentru că au curajul să gândească liber şi nepătat.
Sunt fascinat de volutele lingvistice graţioase ale lui Andrei Pleşu, de eleganţa lor princiară, de combinaţiile surprinzătoare dintre idei şi lexicul îmblânzit cu talent de şaman ale acestui om. Iubesc modul în care Mircea Mihăieş atrage săptămânal atenţia asupra derapajelor politicii româneşti, iubesc seninătatea gracilă şi tonică a Anei Blandiana, aerul retro al Ioanei Pârvulescu, coregrafia democraţiei predată de Doinea Cornea ş.a.m.d.
Ar fi trebuit, probabil, să închei simetric, prin invocarea numelor celor care-mi provoacă indigestii. Numai că, la câtă mizerie pluteşte în jur, ar fi o lipsă de imaginaţie să o multiplic inutil. Între Quasimodo şi Afrodita, opţiunea estetică ar trebui să fie simplă. Totul depinde, însă, fatalmente, de acel „gustibus”, mai rar azi decât veselele moţiuni de cenzură…
Dan-Liviu Boeriu
