Lucram la „Noua Gazetă de Vest”. Dumitru Chirilă m-a întrebat dacă mă simt în stare să mă ocup de subiect. Fără prea multe explicaţii, seara eram în trenul de Bucureşti. După o noapte de drum, dimineaţă mă aştepta în Gara de Nord Constantin Popovici, autorul lucrării şi unul dintre cei mai şarmanţi oameni pe care i-am cunoscut. Monumentul fusese deja făcut praf, aşa că sculptorul avea o resemnare ironică, o tristeţe plăpândă, străbătute din când în când de accese de furie marcate de cuvinte nu tocmai ortodoxe la adresa primarului Filip. În atelierul din Piaţa Romană mi-a acordat un interviu – mărturisind că după întâmplarea orădeană va lucra doar statui pe roţi, să le poată plimba primarii pe unde au chef – după care ne-am dus la sediul bucureştean al U.A.P. unde, habar nu aveam de asta, avea loc o întâlnire între conducerea uniunii şi primarul Filip pe subiectul Monumentului Independenţei. Aproape cu nostalgie îmi amintesc de un Petru Filip deschis, vag speriat, încercând să explice unor regăţeni dezlănţuiţi şi violent acuzatori că i-a fost forţată mâna pentru a-şi da acordul la demolarea monumentului, promiţând că în scurt timp acesta va fi reamplasat undeva la întâlnirea a două bulevarde. Şi nedumerirea domniei sale, netrucată (pe atunci nu avea încă răspunsuri la toate întrebările şi nici iritarea controlată din ultima vreme), nedumerirea sinceră înaintea interogaţiei: „Cine are interesul să demoleze un Monument românesc al Independenţei la graniţa cu Ungaria?”. Convingerea, nu atât a lui Constantin Popovici, cât a celor din jurul său – şi care m-a blocat oarecum şi pe mine – era că Biserica Ortodoxă face jocul ungurilor, culcând la pământ un simbol naţional românesc. Nu conta că în locul respectiv se va ridica o Catedrală. Cineva sabota, inteligent, ideea de independenţă şi de românitate la graniţa de vest. După întâlnire – care n-a rezolvat mai nimic – o gazetăriţă surescitată m-a şi întrebat, referindu-se la Petru Filip: „Ăsta n-are nume românizat?”. Am mai călătorit o noapte cu trenul, scriindu-mi textul şi rupând câteva fragmente din interviul lung de tot pe care i-l luasem sculptorului. Au apărut atunci două pagini de săptămânal, ilustrate cu fotografii primite de la un amic care lucra la „Crişana”, instantanee din timpul demolării pe care ei nu le puteau folosi. După tipărirea textului, a doua sau a treia zi, pe adresa redacţiei a sosit un protest din partea Bisericii Ortodoxe. Principala întrebare adresată lui Dumitru Chirilă era: „Cine are interesul ca la graniţa de vest să nu se ridice o Catedrală Ortodoxă?”. Printre rânduri se înţelegea că nu poate fi vorba decât de unguri şi de greco-catolici. De cei care vor ca pe aceste meleaguri să ne uităm credinţa veche, strămoşească. Virulenţa bucureştenilor care apărau Transilvania la Capşa era înlocuită de duritatea „sfinţeniei” apropiate. Ambele tabere vorbeau de trădare, de interese oculte, de cei treizeci de arginţi. Amândouă părţile se simţeau datoare să apere graniţa de vest. Bucata noastră de cer, de credinţă şi de independenţă.
Au trecut, mâine-poimâine, aproape 15 ani de atunci. Ce a mai rămas din monument zace printre bălării. Catedrala, începută în pripă, e de tot departe de a fi gata. Primarul Filip a devenit mai stăpân pe sine şi mai puţin dispus să ofere explicaţii. Iar eu nu m-am dumirit nici acuma: ungurii erau interesaţi să dispară Monumentul Independenţei, sau să nu se ridice Catedrala Ortodoxă? O dilemă din care – văd prin ziare – chiar nu putem ieşi nici azi.
Miron Beteg
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
