În acestă stare de tensiune, la 22 august 1911, ediţii speciale ale ziarelor pariziene anunţau furtul „Giocondei” din muzeul „Luvru”, unul dintre cele mai bine păzite din lume. Francezii percep acest lucru ca pe un atentat la demnitatea naţională. Dispariţia tabloul lui Leonardo da Vinci irită şi oamenii de rînd, şi clasa politică. Recuperarea lui devine prioritate de stat. Cei mai mulţi dau vina pe germani. Doar opoziţia politică e de cu totul altă părere: furtul a fost înscenat chiar de către autorităţi pentru a distrage atenţia de la politica dezastruoasă pe care o practică şi de la problema Marocului. Guvernul era acuzat că a furat portretul Giocondei.
Amănuntele nu mai contează. Mi-am amintit acest episod hazliu din istoria Franţei ascultînd discursul de mai zilele trecute al pesedistului Corlăţeanu şi citind frînturi din interviul acordat de preşedintele Băsescu unui ziar francez. PSD e, cel puţin teoretic, un partid de opoziţie. Opoziţia devine violentă atunci cînd simte că nu are putere. Opoziţia visează la furtul Giocondei şi-l pune în cîrca Guvernului doar atunci cînd trăieşte certitudinea că discursul ei politic răsună în van. Că e inutil. Că e acoperit de trompetele guvernamentale.
La noi, lucrurire stau pe dos. Opoziţia devine agresivă, ameninţătoare cînd are convingerea că Guvernul a şi vîndut deja Gioconda şi nu vrea să împartă banii cu ea. Doarece despre bani e vorba, înainte de toate. Primăriile pesediste, ni s-a spus, primesc fonduri mai puţine decît primăriile conduse de penelişti sau de pedişti. Aşa s-a ajuns la formula halucinantă pentru un membru marcant al opoziţiei, fie el chiar secretar general: nu vedem ce rost are să mai prelungim existenţa acestui guvern! Primul şantaj a fost cel cu legea pensiilor. Guvernul a cedat uşor, fiind vorba de fonduri iluzorii, care vor fi să fie, cîndva, undeva. De data asta, atacul a fost mult mai pe faţă şi mult mai direct, mai la vedere. Pentru că banii care se împart liderilor locali chiar există. Şi contractele ulterioare chiar se imprimă pe hîrtie. În plan local, cu cît ai mai puţini bani, cu atît mai greu iei şpagă. Pentru că, în România, banii publici au trei utilizări. Unitare, ce-i drept. O parte din ei se investeşte. Prost, bine, dar se investeşte. O altă parte transformă şmecheraşii cu intrare în primării în miliardari peste noapte. Şi o parte se întoarce, sfiicioasă, la cei care care împart banii publici. Cu cît ai mai puţini, cu atît şi se întorc, în conturile personale, mai puţini. Grav, nu?
Aşa a ajuns problema una de partid. Şi aşa un partid de opoziţie poate pune pistolul la tîmplă Guvernului, ca într-un şantaj ordinar. Dar PSD nu are nici o vină. Actualul Guvern, votat la mica înţelegere, un Guvern făcut la botul calului şi susţinut taman de opoziţie seamănă încă de la investire cu o femeie care umblă goală pe stradă, în plină noapte, şi urlă: „Să nu mă violaţi! Nu vreau să fiu violată!” Acceptînd această formulă, Tăriceanu şi-a construit singur fragilitatea şi a îndemnat la şantaj.
În interviul amintit, preşedintele Băsescu a făcut praf, iar, întreaga clasă politică, mai puţin Partidul Democrat. Aflat şi el, teoretic, tot în opoziţie. Preşedintele nu se sfieşte să recunoască, deschis, că vrea să aducă PD la putere, prin alegeri. Că vrea să colaboreze cu un Guvern monocolor PD. N-ar prea avea voie să facă asemenea declaraţii, dar la noi echidistanţa e o chestie de Constituţie, nu de practică.
Cum Gioconda s-a întors, după nişte ani, la „Luvru”, actualul preşedinte va fi obligat, probabil, să fure „Coloana infinitului”. Dînd vina, evident, pe PNL, UDMR, PC şi PSD. Iar după ce un întreg popor va fi revoltat, scos din minţi, isterizat de această dispariţie, ne vom trezi că am fost din nou la urne. La oferta pe care o avem, nici nu mai contează. Doar copiii noştri vor zîmbi amar cînd îşi vor da seama că, din patru în patru ani, România rămîne fără „Coloana infinitului”. Şi ne vor trimite scrisori duioase, din Canada.
Miron Beteg
