Cu toate acestea, un personaj a avut puterea să se impună ca star al săptămânii. Noi, după Petre Ispirescu, i-am spune Făt-frumos, numai că nici basmele nu mai sunt acum ce-au fost odată! Harry Potter, rod al minţii unei femei (deloc întâmplător!), a fost lansat prin librăriile lumii. Pentru o noapte, basmul a învins, având puterea să sfideze marotele modernităţii. Tare mi-e teamă însă, că nu este vorba doar de o noapte, ci de cam toată istoria umanităţii, această dare de seamă violentă şi pătimaşă despre un ins suspect – Omul.
Harry Potter and the Deathly Hallows, acesta este titlul ultimului roman scris de J. K. Rowling, punct final (?) într-o epopee desfăşurată pe parcursul a 10 ani, focalizată pe o şcoală de vrăjitorie. Nimic mai inactual, cu totul nepedagogic, ba chiar reacţionar! Şi atunci, de unde enormul succes? Câteva posibile explicaţii…
Omul este bântuit, cam de când se ştie, de problema Binelui şi Răului. Leibniz a scris Teodiceea tocmai pentru a găsi o soluţie, la o problemă fără soluţii! Într-o lume construită dintr-un principiu al Binelui Suprem (Dumnezeu), Răul îşi cam face mendrele. Undeva, în intimitatea Genezei, s-a petrecut o eroare, un virus a contaminat (malefic) softul. Din pricini neelucidate încă, lumea creată de Atotputernic a fost coruptă, iar pentru a nu intra în panică s-a zis că de vină ar fi Îngerul Căzut. Mă rog… Oricum, istoria umanităţii este o colecţie de gesturi, uneori extreme, alteori de-a dreptul oribile, ale Răului. În planul realităţii, omul nu se poate sustrage păcatului, ba chiar îl adoră, şi-l face serv. Basmul nu este decât compensaţia unei frustrări ontologice, iar Harry Potter a fost creat, cum ar spune, Freud, pentru ca umanitatea cu principii să poată defula fără a face explozie. Binele trebuie să învingă undeva, măcar de dragul imaginii. Basmul nu este, din acest punct de vedere, decât o terapie, o psihanaliză, o şansă dată Binelui de-a învinge, chiar dacă mereu şi mereu doar în ultimă instanţă şi deloc credibil.
În al doilea rând, Harry Potter ne conţine mai pe fiecare. El este un personaj colectiv, ce întruchipează aspiraţia noastră spre abis, revolta împotriva lui 1 + 1 = 2, nevoia de a compensa trauma silogismului. Lumea reală este o închisoare, iar viaţa de zi cu zi jurnalul de carceră al unui ins mediocru – omul modern. Evadarea este o necesitate, un vis şi o ademenire imposibil de reprimat. Cosmosul ne este încă inaccesibil, altfel decât ca o excursie pe orbită, drogul este prohibit, iar sexul poate plictisi, fiind eminamente repetitiv. Ieşirea din noi, calea regală spre abis a rămas fantasma. Basmul nu este decât zvonul recurent al unui inconştient colectiv pasional şi straniu.
În sfârşit, mai există o pricină pentru care Harry Potter surclasează toate recordurile în vânzarea de carte: precaritatea miturilor moderne. Un astfel de mit este tehnologia sau triumful instrumental al raţiunii. Iată însă că un învăţăcel într-ale vrăjitoriei are o vogă sfidătoare. Niciodată, de la Aristotel la Marian Vanghelie, logica nu a fost într-o situaţie mai jenantă, iar Binele nu a crezut mai inocent în puterile sale mereu doar promise. Harry Potter nu face decât să reabiliteze iluzia, iar J. K. Rowling să o pună în expresie. Câtă nevoie n-ar avea de un astfel de copil năzdrăvan premierul fabuloasei noastre ţări pentru a găsi chiar acum sursele financiare pentru dublarea pensiilor…
Rătăciţi într-o fundătură, doar povestea mai poate salva Pământ. La ce bun, însă?
Florin Ardelean
