Fiolozoful – consilier atunci – şi, pe rând, la atâtea şi atâtea ministere, la Guvern şi mai ales la Externe, îl vizita des pe genialul poet şi-i zicea: „Du-te, domnule, la crâşma de peste drum! Uite aici nişte bani, bea ceva şi scrie-ne genialităţi, aşa cum ştii doar dumneata”.
Poetul fiind poet, nu se sfieşte de băutură bună, dar G. Bacovia prefera tăria, „albitura”, adică „monopolul”… El nu era un beţiv, însă nici un degustător blând, el îşi procura „curaj pentru scris”, impuls al desfăşurării harului poeticesc. Pe lângă tema toamnelor care abundă în creaţia sa, iernile, tot sfâşietoare, îşi au locul lor: „Te uită cum ninge decembre, / Spre geamuri, iubito, priveşte – / Mai spune s-aducă jăratec / Şi focul s-aud cum trosneşte./…/ Mai spune s-aducă şi ceaiul, / Şi vino şi tu mai aproape, – / Citeşte-mi ceva de la poluri, / Şi ningă… Zăpada ne-ngroape” (Decembre).
În vremea când Bacovia vieţuia şi scria, se şi citea, dar versurile următoare parcă „atacă” vremea noastră, căci lumea citeşte cu ciudă, sau defel: „Ninge secular, tăcere, pare a fi bine, / Prin oraşul alb, doar vântul trece-ntârziat – / Ninge, parcă toţi muriră, parcă toţi au înviat… / / Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine” (Plumb de iarnă). Poate că distinsul critic literar, cel mai mare în materie de poezie actualmente, Gheorghe Grigurcu, avea dreptate când scria, într-o carte întreagă, cum că G. Bacovia ar fi şi un antisentimental. Un fapt rămâne mereu cert: poeţii mari sunt mari…
