Citesc firimituri, caut motive sa-mi amân propriul text si dau peste urmatorul sir: „Ce cumplita singuratate este Moartea!”. Mizând, pentru prima oara, pe ideea de generatie, parcurg întreg textul. Scurt, e drept, nici doua pagini. Astept ironia, întoarcerea de fraza, macar vacarmul bascalios. Nuantele râsului pagân, grimasele fine, frugalitatea stuporii naintea acestei enormitati. Nu vin. Le astept degeaba. Articolul sfârseste la fel de aiuritor precum a început, cu aceeasi morga de toreador caruia îi miros desuurile pâna în loja principala. „Ce cumplita singuratate este Moartea!”
Cultura româna a ironizat din greu câteva lucruri. Pentru ca, desi nu avem dimensiuni, macar de reflexe europene dam dovada cam de la începutul secolului trecut. Asa cum numaram si „falitii” nostri, ce-i drept. Si cum nu vom scapa, probabil niciodata, de falsele solemnitati si de panseurile de mahala învelite în staniol modern ori postmodern. Totusi, cred ca orice absolvent onest de liceu stie cât au fost bascalite versurile „Nu de moarte ma cutremur/ Ci de vesnicia ei”. Ai nevoie ori de tupeu, ori de inconstienta sa te reîntorci la o asemenea formula stilistica. Sa te readaptezi banalitatii bâlbâite. Înca o data: nu vorbesc de un scriitor de provincie care-si vinde fânul ca sa-si publice o carte de gânduri înaripate. E în discutie un autor pomenit si raspomenit, comentat si rascomentat. Acceptat în „lumea buna”. Înca nu statuar, dar macar „bustiform”.
Nu conteaza aici cretinitatea blânda pe care a scris-o, si nici stupizenia de manual pe care a reluat-o dupa mai bine de o suta de ani. Ma face sa zâmbesc faptul ca, oricât ne-am chinui, oricât ne-am toci turul pantalonilor pe bancile universitatilor vestice, pare ca nu reusim sa temperam în noi reflexele unei culturi întârziate. Mai mult, bibliografiile spectaculoase, notele de subsol pline de nume pe care nici macar citi corect nu le stim, nu fac decât sa accentueze aceasta senzatie. Splendorile culturii nu tin, pâna la capat, de o lista de carti. Poti sa scuipi pe jos în timp ce se cânta Verdi, cum poti mânca princiar slanina cu ceapa. Ne grabim sa prindem din urma Occidentul. Facem grefe de Occident zilnic, si-n politica, si-n economie, si-n cultura, fara a mai avea rabdare sa asteptam sa vedem daca grefele si rezista. Ne vom trezi, la un moment dat, ca platim impozit pe propria nerabdare. Noi vom sta pe loc si sufletul nostru va gâfâi în continuare. Cultura nu se face ca o obsesie. Cioran a fost obsedat sa scrie perfect în limba franceza. A venit însa si ziua în care a uitat limba franceza, ramânând doar cu româna lui de la Rasinari. Un popor întreg nu-si poate permite asta. Nu ca n-am putea vorbi, toti, ca la Rasinari. Dar nici unul dintre noi n-ar fi putut scrie Schimbarea la fata a României.
Miron Beteg
