Opiniile exprimate în presă sunt, mai nou, scindate iremediabil între diverse atitudini pro şi contra. Dacă eşti pro Băsescu, eşti naiv; dacă eşti pro Tăriceanu, eşti oligarh. Dacă eşti pentru suspendare, eşti antidemocratic; dacă te declari împotriva suspendării, eşti retrograd şi masochist. Ţi se sugerează, voalat, că poziţia neutră e mai degrabă specifică neimplicării laşe, că moderaţia e insipidă, dacă nu chiar oportunistă că, în sfârşit, indispoziţia devine singurul modus vivendi acceptat în arenă. Ca să fii credibil trebuie să fii scârbit, dacă nu de ţara ta, in corpore (aşa cum ignarii cu lecturi la seral i-au reproşat-o lui Patapievici), măcar de clasa politică. Ideea destabilizării oricărui proiect apare ca o soluţie salvatoare în momente de criză, numai că politica pumnului în gură, singură, n-a reuşit niciodată să clădească imperii. La fel cum ideea „deconstrucţiei” fără a avea prefigurată schema unei noi „construcţii” descrie un tip falimentar de a înţelege progresul.
Câţi dintre cei care au strigat „Jos Ceauşescu!” în decembrie 1989 s-au gândit că, în lipsa dorinţei expres rostite de a înlocui comunismul cu democraţia, revoluţia urma să fie confiscată de trepăduşi cameleonici, de politruci spovediţi peste noapte şi convertiţi la prooccidentalism? Câţi dintre cei care au sabotat din greu guvernarea cederistă şi-au imaginat că între 2000 şi 2004 societatea civilă va vorbi, îngrijorată şi gâtuită de spaimă, despre controlul guvernamental fără precedent asupra presei?
Venind la chestiunile ardente, câţi dintre cei 322 de parlamentari care au votat voios suspendarea lui Băsescu s-au gândit că, la numai 4 luni de la condamnarea comunismului, ne pregăteam să devenim ţara lui Văcăroiu? Sau că, în cazul în care ar fi reuşit planul de interzicere a candidaturii băsesciene la un eventual scrutin anticipat prezidenţial, am fi avut un tur al doilea cu Gigi Becali şi Vadim Tudor? Acest tip de gândire cu fază scurtă riscă să devină regulă: nu ne interesează efectele pe termen lung ale acţiunilor noastre, câtă vreme băşcălia instantanee ne mulţumeşte, din plin, chiar acum. Nu ne interesează viitorul, dacă prezentul e atât de uşor modelabil, după chipul şi asemănarea noastră.
N-aş fi scris toate acestea dacă nu m-ar fi şocat, mereu, vizibila şi inexplicabila veselie a destabilizatorilor. Pentru ei, stringent e datul la gioale, iar iminenta intrare în derivă e prilej de ospăţ orgiastic. Mă consolez însă cu o victorie personală: abia acum am pătruns cu adevărat sensul „încremenirii în proiect”, atât de simpla definiţie pe care Gabriel Liiceanu a dat-o prostiei.
Dan-Liviu Boeriu
