Dincolo de evidenta instigare la omor (cu ţinte cum sunt Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Doina Cornea ş.a.), îndemnul avea şi o latură nostimă: era firesc ca reprezentanţii de vârf ai proletcultismului să se teamă, ca necuratul de tămâie, de revirimentul libertăţii cugetului. După 16 ani, însă, reacţiile furibunde ale unor prezenţe mediatice la mult discutatul apel al intelectualilor în sprijinul preşedintelui Băsescu mi se par de-a dreptul triste.
Argumentele invocate pentru desfiinţarea mesajului celor 50 de intelectuali nu au vizat, aşa cum ar fi fost firesc, fondul problemei, ci ţineau mai degrabă de „falsa legitimitate” a emiţătorilor. Nu cred că s-au mai văzut demascări atât de nedrepte decât pe vremea proceselor staliniste, unde intenţia de linşaj ţinea loc de rechizitoriu. Cu alte cuvinte, ofuscaţii nu s-au ostenit să observe dacă apelul era întemeiat sau nu, dacă el dădea sau nu glas unei nemulţumiri generale, ci s-au grăbit să anuleze validitatea vocilor lui din cauza, chipurile, neprizei la realitate a acestora. În cel mai pur stil proletar, politicienii loviţi în „dignitate” de o asemenea chemare la calm din partea oamenilor cu carte s-au apucat să creioneze imaginea „corectă” a intelectualului: acesta trăieşte izolat, habar n-are de „trebile ţării”, e naiv, prostuţ, non-pragmatic, servil cu Puterea, exilat din vârtejul lucrurilor cu adevărat importante. Concluzia, stimaţi cetăţeni? Nu-i băgaţi în seamă pe intelectuali, ei nu sunt buni decât ca decor social-estetic într-o lume în care noi, politicienii pur-sânge, facem şi desfacem. Urmând această linie, s-au găsit şi formatori de opinie (cu veste de piele şi răbufniri de peizani urbanizaţi abuziv) care să arate cu degetul încremenit într-un gest de pedagogie erectă impostura intelectualilor care au îndrăznit să se exprime liber.
Exponenţii noului pragmatism, după care a fi inteligent înseamnă a şti cum să te „descurci”, iar să fii intelectual e o adevărată pierdere de vreme, mai ales când îţi permiţi să-ţi dai cu părerea într-un domeniu atât de ezoteric cum e politica dâmboviţeană, nu se vor da în lături de la a-şi prezenta reţetele de succes într-o Românie tot mai debusolată. Trist nu e atât faptul că astfel de personaje, în egală măsură nostalgice şi resentimentare, se lăfăie euforic în mocirla ignoranţei, ci că dispreţul pentru cultură atinge cote sinistre. A fi intelectual a devenit aproape o jignire. Ilustrativă (şi premonitorie, în acelaşi timp!) mi se pare întâmplarea cu cele două ţigănci în piaţă care, epuizându-şi rezerva de sudălmi clasice, au ajuns să-şi arunce una alteia, cu o savoare de nereprodus, diatribe de genul „Cultă ce eşti!”…
Dan-Liviu Boeriu
