Noi, românii, altminteri mari amatori de istorie, am reuşit săptămâna trecută să patentăm un alt enunţ cu valoare de simbol, graţie unui Apel al intelectualilor, semnat de 50 de personalităţi ale intelighenţiei ce vascularizează societatea civică românească. Într-o formulare stilistic parafrazată, acesta ar suna astfel: „Când circarii obosesc, vorbesc intelectualii!”.
Documentul publicat de revista „22”, preluat şi comentat de alte publicaţii şi ziare, dar mai ales de televiziuni, şi-a ratat ţinta, s-a dovedit a fi un eşec deloc memorabil, o iniţiativă suspectă, un demers care a avut hibele de fond ale mai tuturor apelurilor semnate cam de aceiaşi intelectuali, de după decembrie 1989. Dar să vedem şi pricinile…
Cel mai important viciu de care s-au lăsat manevraţi apelanţii ar fi partizanatul prealabil şi exhibat. Impactul moral urmărit a fost ratat copios prin punerea în serviciu, prin gândirea Apelului ca un fel de act demascator, într-un regim maniheist: Cel Bun versus Cel Rău. Intelectualii şi-au dat mâna pentru a-l salva pe Traian Băsescu din ghearele unui balaur cu mii de capete: clasa politică românească, pe cât de ticăloşită, pe atât de detestată. Numai că ipostaza preşedintelui, de heruvim ori serafim, este la fel de inconsistentă ca bălegarul proaspăt, de bălţată cu cip.
Un al doilea viciu se referă chiar la ratarea ipostazei de intelectual. Care ar fi aceasta? E limpede că este dificil să pui în definiţie starea de intelectual, astfel încât noţiunea obţinută să poată opera într-un câmp al clientelei cu mult mai numeroase decât cei în drept să poarte un brand atât de onorant. Oricum, însă, un intelectual are drept atribut inconturnabil conştiinţa critică. Aceasta trebuie să opereze nediscriminatoriu, oriunde şi oricând, după aceleaşi rigori, tocmai pentru a-şi păstra intactă credibilitatea, mai cu seamă dreptul la judecată. Or, de 17 ani, intelighenţia autohtonă cea mai rafinată s-a lăsat ademenită de păcatul dublei măsuri. Acest standard a fost unul nedrept. O indică fără nici un dubiu cele două alternanţe la guvernare. De fiecare dată, speranţele s-au dovedit a fi iluzii pernicioase, iar „ai noştri”, odată ajunşi la putere, la fel de siniştri ca „ai lor” (ba chiar mai ordinari, pe alocuri!).
În sfârşit, al treilea viciu descalifică Apelul chiar în premisele calităţii de intelectual. Când totul este maculat, tâlhărit şi sfâşiat între „negociatori” venali, ultima speranţă vine de la singurul în drept să identifice salvarea. Este vorba de sentinţa celui mai presus de toate, fără interese, admiraţii şi ranchiuni. Acesta este înţeleptul! Dar pentru că modernitatea l-a avortat, pe motiv că nu mai are nici o utilitate, statutul său a fost preluat de intelectual. Neutral în raport cu tot ce este meschin şi mercantil, imun la funcţii, cu totul dezinteresat de bogăţiile care seduc şi înstrăinează, post-înţelepţii ar trebui să mai aibă doar vocaţia anahoretului care, desprins de lume, poate scruta adevărata perspectivă a oamenilor şi lucrurilor. Or, semnatarii Apelului sunt mult prea mondeni, într-un sens care duce la etimologia termenului, iar nu la semnificaţiile lui curente.
Cu riscul să-i supăr pe progresiştii neamului, cred că intelectualii îşi pot prezerva statutul şi vocaţia doar dacă rămân o castă. Ultimul Apel i-a adus în anticamera unui partid. Nu văd oroare mai mare decât înţeleptul convertit în politruc. Că tot avem un preşedinte marinar, vă mai duceţi aminte de albatrosul lui Baudelaire şi de matrozii nătângi?
Florin Ardelean
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
