Un concert cu aspect auster/pauper dominant. Instalaţie de lumini minimă, ca în anii ’80. Fără lasere, fără proiectoare, fără ecrane. Sala Casei de Cultură a Sindicatelor se află tot în aceeaşi perioadă. Scenă sărăcăcioasă, pe jumătate goală, cu o singură decoraţiune: bannerul sponsorului media. Biletul: 20 de lei. Locurile sunt ocupate în proporţie de 50-60%. Admirabil, dacă ţinem cont că în ultimele luni Iris a cântat la Oradea în două concerte în aer liber gratuite. Dar biletul selectează cel mai bine publicul. Acum au venit doar fanii adevăraţi.
„Aici pentru voi!”
Minculescu, Popa, Dumitrescu şi Borobeică intră pe scenă fără figuri şi acrobaţii spectaculoase şi încep să cânte. Au şi un clăpar care le completează soundul. Iris sună bine. Liniile melodice simple pe care le împletesc în melodii ne ridică de pe scaune. Chitara lui Valter e corectă. Nelu construieşte perfect arhitectura ritmică împreună cu Boro. Iar vocea lui Cristi e în continuare sclipitoare.
Fetiţa de pe al treilea rând din faţa mea are 6 ani şi cântă toate piesele. Împreună cu tatăl ei. Câţiva arădeni au venit special la Oradea pentru concert. Au un banner mare pe care scrie „Suntem aici doar pentru voi!” Cristi Minculescu îi salută din priviri şi gesturi. Apoi îşi scoate o pălărie imaginară şi se înclină. Dinspre scenă vine foarte multă căldură. Dinspre sală, doza pare să fie mai mare. Dragostele artiştilor şi fanilor se întâlnesc undeva la mijloc în pâcla generată de maşina de fum de pe scenă. Câte un reflector scânteiază şi amplifică întâlnirea. E multă sinceritate de ambele părţi.
Trei decenii de muzică
În faţa scenei nu sunt bodyguarzi. Iris nu se protejează de dragostea publicului. Totul e firesc. Melodiile se întind pe durata a 30 de ani. Şi ne plac atât de mult… Noi, cei din sală, avem toate vârstele. Aplaudăm, cântăm, sărim, aprindem brichete, ne ţinem de mâini. Iar finalul e genial: concertul se termină, luminile se aprind, CD-ul începe să cânte „Vino pentru totdeauna”, artiştii vin în faţa scenei şi salută, iar noi cântăm şi îi aplaudăm. Fără sfârşit…
Iris e trupa de care ai fost îndrăgostit odată. Dar vremurile şi sunetele s-au schimbat, iar gusturile tale muzicale s-au rafinat. Se aşterne praful peste bătrânii rockului. Dar, tocmai când crezi că ţi-ai golit inima de ei şi nu-i mai crezi în stare de grozăvii, te reîndrăgosteşti. Încă o dată. Şi încă o dată. La fiecare album. La fiecare concert.
Lucian Cremeneanu
