Ipocrizia postmoderna, însa, te poate pune în situatia, atunci
când rostesti public asemenea asertiuni, sa fii beneficiarul unor suspecte
ridicari din sprâncene, în cele mai fandosite si simandicoase cercuri
pseudo-intelectuale.
Totusi, e aproape imposibil sa nu observi cum românii si-au dezvoltat,
de-a lungul veacurilor, o veritabila vocatie a esecului. Paradoxul acestei însusiri
consta în aceea ca desi ratarea ar trebui sa mobilizeze, ea e învelita
precaut în haina benigna a acomodarii. Cu alte cuvinte, esecurile sunt
frustrante doar câta vreme nu ne-am obisnuit cu ele, cât timp nu
le-am transformat în prilejuri de autocompatimire sobra.
Odata inserate în registrul lucrurilor cotidiene, ratarile reusesc performanta
de a fi aproape simpatice. Imaginea apocaliptica a naufragiatilor care savurau
cu nesat bere din niste sticle de o culoare nedefinibila, în timp ce apa
le trecuse deja de genunchi, e graitoare.
Stupefianta prin naturaletea nepasarii e si fotografia care înfatisa
oamenii dintr-un sat asezati pe iarba la odihna, în timp ce tineri din
armata tarii se chinuiau sa le construiasca un dig din saci de nisip, ca sa
nu-i ia viitura.
Astfel de fresce sociale, specifice românitatii, înceteaza sa mai
fie hilare în momentul în care tarele individuale sunt compensate
cu victorii presupus colective. Începând de aici, atitudinea devine
grotesca. Tot românul a vibrat când Cristian Mungiu a câstigat
Palme d`Or la Cannes, de parca ar fi fost vorba despre vecinul Ghita, cu care,
de altfel, e în proces de 13 ani pentru un metru patrat de pamânt
din spatele casei.
Fiecare român a fost, pe rând, Nadia Comaneci, Ilie Nastase ori
Hagi. Om fi noi lenesi, hoti, delasatori, dar suntem primii în lume la
gimnastica, tenis ori film. Campionii mondiali nu sunt decât prelungiri
ale fiecarui suflet mioritic care, fara a fi contribuit cu ceva la izbânzile
celor de mai sus, se înfrupta batos din gloria lor.
Stiu, românul e idealist. Filosof din nascare. Metafizic fara pedigree.
Asta i-a permis sa-si substituie faptele cu potentialitatea savârsirii
lor. E suficient sa-si imagineze eventualitatea îndepartata a unei victorii,
pentru ca s-o poata savura, cu ochii deschisi, de pe-acum.
Pare sa-si spuna ca nu actiunea în sine e importanta, pâna la urma,
ci prefigurarea satisfactiei dupa vreo înfaptuire imaginara. Munca e un
detaliu neglijabil. Nu trebuie sa construiesti nimic. E de ajuns sa îti
spui ca ai fi în stare s-o faci. Multumirea de sine e, astfel, garantata
imediat.
Cred ca nimeni nu poate nega pitorescul românitatii. Singurul pericol
real e permanentizarea defectelor. Daca acest lucru se va întâmpla,
poporul român va sta la loc de cinste într-un muzeu al natiunilor
care au ratat, într-o bizara euforie, împacarea postuma cu propria
lor istorie.
Dan-Liviu Boeriu
