Brusc, cei doi se recunosc ca fiind doi românaşi, foşti prieteni rătăciţi demult într-un safari, care au supravieţuit leilor, crocodililor şi muştei ţeţe, s-au integrat şi s-au distins în aşa hal încât acele triburi îi aleseseră şefi. „Dar de Bulă ce mai ştii?”, întreabă unul. La care celălalt: „A, ăla e un dur, ştii că i-a plăcut mereu să trăiască la limită. A rămas în Oradea”.
A trăi în orice oraş e un fel de aventură. Zi de zi printre betoane uniforme şi cenuşii, fără parcuri şi aer curat, fugi la ţară şi găseşti drumuri cu gropi sau mai bine zis gropi cu drumuri, crâşme din PFL şi termopane. Când vezi numai gunoaie şi asfalt, cum să nu fii stresat? Cum să fim alţii, dacă oraşele arată în multe zone tot ca pe vremea comuniştilor din prima linie? De fapt, noi nu trăim în oraşe, ci în cartiere. Vorba poetului, „după blocuri suntem noi, care te facem pă tine”. Rutina zilnică ne poartă aproape numai de la şcoală sau locul de muncă la „abeceul” sau terasa de lângă bloc. Ca nişte cameleoni integraţi mediului lor, preluăm conţinutul ideatic al tomberoanelor revărsate, al câinilor vagabonzi şi al manelelor ce bubuie din maşina pe care o repară lângă bloc vecinul în maieu.
Ce informaţii pătrund aici, ce repere morale, ce idealuri? Locul comun în care toţi ne simţim bine fără efort şi consideraţie faţă de altul, viciile comune, prostul gust la îndemână. Cui nu-i place, să plece (dar ce, există oameni diferiţi, cui ar putea să nu-i placă?). Oraşul a devenit un fel de mahala fără centru: manele, muzică etno, bere la flacoane de doi litri, mici, chiştoace, fum, praf, cerşetori, tatuaje, ştirile de la ora cinci, scuipaţi pe trotuar, gălăgie, tupeu, telenovele, neacordarea priorităţii. Astea sunt distracţiile de bâlci ale foştilor ţărani dezrădăcinaţi şi ale urmaşilor lor, nedeveniţi însă nici orăşeni. Oameni fără tradiţie şi bunăcuviinţă.
Adrian Gagiu
