Hai, totuşi, să fim serioşi! Ce dracu’ să faci cu Kierkegaard printre mineri? Ce să faci cu Georges Bataille ori cu Pascal Bruckner când stai în genunchi înaintea unor picioare mai lungi decât ecuatorul? La ce bun Phaidros când nu vine autobuzul? La ce foloseşte heideggeriana casă a fiinţei atunci când ţi se umple cutia poştală cu facturile pentru întreţinerea locuinţei ăsteia amărâte, care se răstoarnă pe tine?
Citesc în schimb, cu delicii, cu plăcere de european nimerit în pădurile Amazonului, textele cretine. Textele proaste. Jegurile. Mă dezlănţui speculativ pe citatele din manelişti şi pe interviurile date de Emil Boc, cu liniştea sufletească şi plăcerea de viaţă a celui care tocmai a ieşit din penitenciarium. A celui care tocmai s-a confesat. A celui care tocmai a fost iertat. Absolvit. Readus în rândul celor care merită Paradisul. Când ai noroi în bocanci, în buzunare şi în gură, eşti convins că şansa de a prinde un loc în faţă când „se dă ceva” la ăia cu Paradisul o meriţi pe deplin. Paradisul nu te poate chinui cu Fiinţă şi Neant. Cu Fenomenologia spiritului. În Paradis e mişto, vă spun eu. În Paradis cultura are anvergura contabilităţii. Nu că ar face contabilii cultură. Cum să explic eu chestia asta? În Paradis se scrie cam în acelaşi stil în care am croşetat eu începutul acestui text. Adică poţi amesteca orice. Poţi melanja, substitui, înghesui la întâmplare nume, citate, cărţi, vitalitate şi lehamite, avânt şi râgâială. Paradisul cred că e pavat cu texte inepte. Nu cred – sunt sigur. Paradisul are podeaua şlefuită cu mietturi de dobitoci.
Mi-a căzut sub ochi, zilele acestea, cel mai zălud-cultural text cu care-mi pavez, provincialiceşte, drumul spre Paradis. Un text îmbălsămat în zeci de trimiteri culturale. L-am citit ca şi cum aş fi trasat structura de rezistenţă a unei catedrale. Era un text despre Traian Băsescu. Ce are Traian Băsescu cu Paradisul? Nimic. Aparent. Dar birtul în care pune ţara la cale se putea numi, de ce nu?, Golden-Paradis? Se putea! Iar îndemnul „Să trăiţi bine!” nu are ceva biblic în el? Ceva mistic? Când aţi văzut la televizor imaginile cu preşedintele României alături de Jiji, după victoria Stelei, nu v-a fugit gândul la Cina cea de Taină? Băsescu e primul Iisus chel. Întreaga iconografie – răsăriteană ori occidentală – a refuzat un Mântuitor fără pic de păr în creştetul capului. Descărnat, efeminat, mult prea pământean – da. În racoursi, cu tălpile pământene mai mari decât suferinţa de pe chip – da. Dar nu chel. Doar noi, românii, am reuşit să dăm specimene care au susţinut că Naşterea a avut loc pe malul Argeşului, că Mesia poate fuma ţigări Candelight cu aromă de whisky, că a convertit pescari dar nu la credinţă, ci la contrabandă cu blugi, şi că Maria, botezată de presă Elena doar din răutate, a strigat, cu delicateţe în glas, „E gol!”, dar nu atunci când a văzut mormântul.
În definitiv, o curvă o plăteşti şi treci mai departe. Nu te apuci să-ţi aminteşti toate textele despre târfe pe care le-ai citit la viaţa ta. Unui preşedinte ca Traian Băsescu îi vorbeşti pe înţelesul lui. Nu-l transformi nici în reper cultural, şi nici nu-l înghesui cu degetul prin crăpăturile Bibliei. Ar fi cazul, în sfârşit, să vorbim pe limba preşedintelui. Aia grea, pământoasă, inundabilă. Chiar dacă majoritatea cuvintelor pe care ar trebui să le folosim n-ar aparţine de dicţionare. Dar nici hă-hă-ul nu e cuprins în DEX. Încă!
Miron Beteg
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
