Nici vorbă. Gândesc la acele desene animate de o violenţă extremă, total abandonate ideii de distrugere, un soi de abatoare ale minţii şi care prezintă doar arme sofisticate, războaie, măceluri, sânge împroşcat pe pereţi şi hălci de carne pulsândă. Pot fi urmărite, pe câteva canale tv, la orice oră din zi şi din noapte. Aşa că au ajuns să facă parte, oricât am nega asta, din educaţia puştanilor noştri. Să sedimenteze o părticică din comportamentul lor viitor.
În acelaşi timp, canalele de sport – şi nu numai – au început să transmită masiv sporturi tot mai aberante şi tot mai violente. Au, pare-se, o audienţă bună. Incomparabil mai mare decât o emisiune culturală sau un talk-show politic. Nu e nimic grav în asta, nu mor, nici cultura, nici politica doar din atât. Nici Proust nu se uita la televizor, iar Napoleon nu asculta nici măcar starea vremii la radio. Dar fiind difuzate en gros, zilnic, obsedant, inoculează treptat ideea că sportul înseamnă, înainte de toate, violenţă.
Sunt, mai sus, două exemple de tot banale. Plictisitor de vizibile.
Nu trebuie să fii fan Konrad Lorenz sau specialist în istoria naturală a agresiunii, nu trebuie să teoretizezi faptul că suntem, prin definiţie, ca specie, violenţi, pentru a sesiza că oarece nu e în regulă. Marile mele probleme sunt micile probleme adunate, spunea oarecine. „Marea” educaţie e dată de micile acte educaţionale adunate. Bibliotecile nasc savanţi iar cărţile nasc cărţi. Normalitatea de fiecare zi educă generaţiile tinere, iar fireştenia măruntă naşte civilizaţia. Obişnuiţi să lucrăm doar la nivel grandios, ne scapă aspectele banale care, până la capăt, educă.
Ne batem cu discriminarea rasială, cu cea pe bază de sex sau de porniri sexuale. Protejăm obsesiv minorităţile, de orice fel ar fi ele. Am devenit atât de violenţi apărători ai nonviolenţei încât am ajuns să vorbim despre drepturile omului în termeni de câmp de luptă. De manual de război. Trebuie să fi terminat o academie militară ca să fii un bun militant paşnic. Şi-n tot acest timp, când noi ne războim cu nedreptatea în general, cu lipsa de educaţie şi mârlănia guvernelor, când manifestăm la Bucureşti împotriva foametei de Somalia, copiii noştri cresc şi învaţă din lucruri nebăgate în seamă. Sau luate în serios doar atunci când ajung fapt de presă, fărâmă de senzaţional. Mirându-ne.
Mirându-ne că fetele de liceu îşi trag picioare în gură prin pauze, că vorbesc atât de porcos încât văcarul satului ar lua-o pe păduri auzindu-le, că tinerii se duc la stadioane ca la Călugăreni sau la Podul Înalt, doar pentru a mai sparge nişte capete şi pentru a aplica două, trei lanţuri peste picioare, că au învăţat să-şi omoare victimele violurilor si să ale ascundă prin clădiri părăsite, distrându-se.
Nu vom scăpa niciodată de violenţă, nici de desenele animate aberante, nici de sporturile cretine. Nu suntem mai violenţi decât în urmă cu o sută de ani, cu două sute de ani sau cu un mileniu. Un lucru însă îl putem face: măcar din când în când să nu ne mai intereseze marile probleme ale umanităţii, ci să practicăm fireştenia măruntă. Fireştenia cuminte. Hai să nu mai iubim atât de violent!
Miron Beteg
