Însă nimic nu depăşeşte în acuitate definiţia pe care Ortega y Gasset a dat-o omului-masă, în „Revolta maselor”. Pentru autorul spaniol, trăsătura principală a gregarului este că acesta îşi mistifică mediocritatea, transformând-o în virtute. Pe cale de consecinţă, omul-masă, cel care reuşeşte întotdeauna în lupta cu vremurile, dispreţuieşte orice formă de competenţă superioară lui, acuzând-o de inadecvare şi, la rigoare, de viciul contagiunii.
Şi pentru că nu vreau să fac notă discordantă cu peisajul atât de funambulesc al cotidianităţii româneşti, m-am gândit să fac unele schimbări bruşte în ceea ce mă priveşte. Pentru că, evident, nimic nu e mai confortabil la scăldatul în mocirlă decât garanţia că nu eşti singur.
Sunt tânăr. Dar asta nu e suficient. M-am hotărât să devin obraznic. Aşa „se cere”. Politicianul tânăr, gen Cristian Boureanu ori Victor Ponta, este emblema modernă a isteţimii cu goarnă, a argumentului cu sudalmă inclusă. Astfel încât mult-trâmbiţata schimbare a clasei politice e o simplă himeră.
M-am hotărât să devin agramat. E la modă. Dacă premierul nu cunoaşte acuzativul ori banalele prepoziţii, vorbindu-ne mereu despre „planurile care le avem”, mă gândesc că simplificarea până la echivoc a limbii române e deja un fapt comun, iar disidenţa mea în materie devine o simplă ţâfnă elitistă.
Mă voi cultiva citind „almanahe”, mă voi întrista la gândul că am „decât” un leu în buzunar, voi vorbi despre „locaţii”, „corecţii”, şi-mi voi da nemilos cu rigla peste degete la fiecare punere corectă a cratimei. Pentru că, e adevărat, cei mulţi „are” întotdeauna dreptate.
M-am hotărât să devin rasist. Dacă circa 70% dintre români detestă ideea de a se afla în vecinătatea unui cetăţean de etnie romă, probabil că a deschide gura în favoarea acestuia din urmă constituie o nesăbuinţă şi o sfidare a tradiţiei româneşti.
Preşedintele însuşi şi-a dat arama pe faţă, într-o convorbire privată cu soţia, în legătură cu acest subiect. Iar domnia sa este, după propriile-i vorbe, sinteza subconştientului colectiv românesc. Pot eu să abandonez drumul luminos pe care ni-l hărăzeşte istoria? Nu.
Având toate aceste calităţi, mă îndoiesc că aş mai putea fi original. Acest lucru e însă mult mai puţin important decât beneficiul pe care ţi-l asigură aderarea la hoardă. Iar dacă lumea românească arată acum ca după o lobotomie nereuşită, faptul se datorează crispării funciare în faţa schimbării, precum şi vulgarei ambiţii de a ne conserva intacte voluptatea nimicului, euforia derizoriului şi triumful băşcăliei. Nu mă mir: în România, singurul lucru care mai face azi rating, spre deliciul neobosit al omului-masă mioritic, este ingenua dobitocie zglobie. Suntem, totuşi, fericiţi: raiul miroase a iahnie, iar arhanghelii pogorâţi inopinat pe pământ dansează, suav, din buric. Nu ne ajunge?
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
