A fi român înseamnă a-ţi iubi ţara atunci când are nevoie de iubirea ta, de ataşamentul tău: precum o femeie frumoasă, nici România nu trebuie trezită la miezul nopţii, în răpăit de tobe, doar pentru a-i spune că o iubeşti. N-am văzut niciodată unguri ameninţători căţăraţi în copaci şi nici n-am trăit senzaţia că limba română moare sub tropotul cailor năvăliţi din pustă.
Nu mi se pare un blestem nici limba vorbită azi de junii români, tot mai repezită, mai sacadată, mai de neînţeles. Nici măcar nu m-au scos din sărite bulgarii, care multă vreme s-au agăţat de noi în efortul de a intra în Uniunea Europeană. Poate de aceea discursul preşedintelui moldovean despre persecutarea minorităţii moldoveneşti în România n-a trezit în mine revolte vulgare. Mulţi politicieni şi gazetari, patrioţi de serviciu, s-au dat de ceasul morţii comentându-l. Mie mi-a plăcut.
Textul e savuros, ideile suculente, umorul de bună calitate. De la „Morcoveaţă” al lui Jules Renard n-am mai avut o asemenea plăcere a lecturii. Un „Morcoveaţă” SF, e drept. În vreme ce, cu un devotament care pînă la declataţiile lui Vladimir Voronin părea inutil, iar după discursul preşedintelui moldovean a ajuns de-a dreptul penibil, Traian Băsescu bate pe la înaltele porţi în numele Republicii Moldova, fără să-i fi cerut nimeni asta, dincolo de Prut creşte sentimentul că România a furat Moldovei jumătate din teritoriu.
Traian Băsescu explică Europei de ce aceasta n-ar fi întreagă fără moldoveni, Voronin se crede preşeditele şi a vreo zece milioane de moldoveni din România. Mai mult, vorbeşte despre „legalizarea moldovenilor şi a culturii lor în România”. Cum te poţi supăra pe o asemenea declaraţie? Cum poţi lua în serios atari afirmaţii? Ce om, cât de cât inteligent, poate fi iritat de formele sublime ale prostiei? Mie mi-ar conveni ca Guvernul de la Bucureşti să-l ia în serios pe Voronin.
Să-i declare pe moldoveni minoritate naţională. N-am participat niciodată la un miting, dar la unul pentru recunoaşterea acestei minorităţi chiar aş căra pancarde. M-aş înghesui în primele rânduri. Aş urla sloganuri, aş da declaraţii televiziunilor. De fapt, toţi cei care se mai cred români în ţara asta ar trebui să gândească la fel. Să militeze cu toate puterile pentru recunoaşterea moldovenilor ca minoritate. Pentru recunoaşterea limbii moldoveneşti, pentru inscripţii bilingve. Pentru traduceri din româneşte în moldoveneşte şi invers. Ba chiar să nu mai citească „O scrisoare pierdută”, ci doar „O ţâdulă rătăşită”.
Din clipa în care şi moldovenii ar fi, în sfârşit, recunoscuţi ca minoritate, şi noi, românii din România am putea cere acest statut. Vreau să fac parte din minoritatea românilor din România.
Abia atunci am începe s-o ducem şi noi bine. Mi-e poftă să fiu discriminat pozitiv. Pentru că, în ţara asta, nici dracu’ nu se mai interesează de români. Ne interesează drepturile minorităţii maghiare, nedisciminarea ţiganilor, libertăţile homosexualilor, aerul curat al nefumătorilor . Tot ce aminteşte de o minoritate devine problemă de stat. Românii mai pot răbda. Românii trebuie să rabde. La cum se face politică în ţara asta, singura noastră şansă e să devenim minoritari. Pomenitul Jules Renard are, în „Jurnal”, o frază genială. „Dacă o femeie mă va face să mor, mă va face să mor de râs”.
E singurul comentariu decent şi aplicat la puseurile infantile ale lui Voronin. Dacă declaraţiile moldovenilor mă vor face să mor, mă vor face să mor de râs. Şi-atât!
Miron Beteg
