„Aş avea, totuşi, o singură exigenţă, strict profesională. Textele sunt transcrise de ofiţeri sau subofiţeri care stau prost când cu gramatica sau cu limbile (şi numele) străine, când cu auzul. Ele sunt pline de inadvertenţe. […] Rog, deci, pe toţi cei care vor hotărî, unilateral, să publice pagini nemuritoare din dosarul meu, să mi le trimită întâi la corectat”. Pleşu simţea un disconfort bonom când, în pagini răzleţe din propriul dosar tipărite cine ştie pe unde, apăreau nume scrise aiurea sau informaţii brefiate absurd. Din păcate, gramatica securităţii a supravieţuit instituţiei. Cu siguranţă, nici noile norme ale limbii române n-o vor şterge, n-o vor modifica. Gramatica securităţii e o gramatică profesionistă, mereu promiţătoare pentru o haită întreagă de foşti securişti, fii de securişti, informatori şi scursuri. Aşa se face că după textul publicat ieri în Gardianul, Andrei Pleşu ar trebui să ceară „la corectat”, înainte de publicare, şi articolele în care apar nume de prieteni sau neprieteni. Pentru că, fără jenă, cotidianul amintit dă un citat din Gabriel Liiceanu („Pleşu e un om slab”) care până la urmă se dovedeşte a fi din… Gabriel Andreescu. Ori de câte ori e nevoie să fie pus la îndoială, ori de câte ori e nevoie de un exemplu măreţ, de o demonstraţie copleşitoare, lui Andrei Pleşu i se publică frânturi din două scrisori trimise după scandalul „meditaţiei transcendentale” Cabinetului unu. În gramatica securităţii, acest lucru are valenţe duble: pe de o parte, cum tot a scris cele două scrisori, Andrei Pleşu n-ar mai avea dreptul să judece pe nimeni. Pe de altă parte, pregăteşte un soi de nervozitate tranchilizată: dacă şi aproape-moralul Pleşu a lăudat partidul, atunci ce să ne mai legăm de cei mici, amărâţi, mulţi şi asupriţi? E însă pentru prima oară când în presă cele două scrisori sunt utilizate pentru a lăsa impresia că Pleşu a făcut poliţie politică. E de ajuns o privire peste cele câteva rînduri ca să-ţi dai seama că nici nu poate fi vorba de aşa ceva. În afară de câteva formule cimentate (o gramatică a partidului), pe care le ştiau şi şoimii patriei, cele două texte nu conţin nimic compromiţător. În acest moment securitatea are nevoie – şi a pus-o bine în practică – de o ubicuizare a sentimentului de vinovăţie, dublată de o punere în neant, de banalizarea colaborării cu securitatea ceauşistă. O scrisoare deschisă adresată Monei Muscă şi apărută tot ieri ne asigura că în situaţia penelistei cu aromă de Cotroceni se află 2-3 milioane de români. Suntem înştiinţaţi că Ticu Dumitrescu şi Corneliu Coposu au dat şi ei declaraţii la securitate. Pleşu s-a umilit. Despre Manolescu s-a spus de multă vreme că a stat „ascuns” la România literară atâta vreme tocmai pentru a-i scăpa pielea fostului redactor-şef în cazul în care se schimbă regimul. Noica era un om al securităţii şi el. Dinescu, după un scenariu abracadabrant, racola puşti ca să fie informatori.
E tonic pentru foştii securişti să trăiască într-o societate care nu mai are repere. Lefegii ai terorii până deunăzi, profesionişti ai şantajului timp de 16 ani, ei vor fi gospodarii haosului moral. În acest moment nu mai au nevoie de dosare. Dovadă şi faptul că nimeni nu pare foarte impresionat de un angajament semnat. Dosarele au fost înlocuite cu publicaţiile pe care le conduc din umbră. Securitatea ceuşistă a ajuns, în sfârşit, la „per tu” cu Europa. E momentul de care avea nevoie. Se poate dispensa de arhive. O încurcă deja. Un lucru e limpede: nu Băsescu a hotărât să ia dosarele din custodia serviciilor secrete, ci, pur şi simplu, serviciile secrete au hotărât că nu mai au ce face cu ele. Ne vindem băncile prin off-shoruri din Cipru şi strănutăm de la praful din arhive. Mă tem că intrarea noastră în Europa n-a fost stabilită la Bruxelles, ci în conclavuri secrete ale foştilor securişti. Ei au ales momentul, nu noi, nici Europa.
Miron Beteg
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
