S-ar putea să ştiţi dumneavoastră cum îl cheamă, eu nu-mi mai amintesc. Au fost chestionaţi, în problemă, mari ziarişti şi maeştri ai barei, oameni simpli şi miniştri cu grele responsabilităţi în ţara asta.
Au fost invocate morala creştină şi bunul simţ european. Litera şi legea. Codul penal şi cel al bunelor maniere. Pînă la urmă, un spectacol care a meritat urmărit.
Expresia folosită nu ţine, oricum am lua-o, de mitocănia domnului mai sus amintit. Sau – nu numai de asta. Aparţine stilului butucănos al naţionalismului românesc. Al naţiofobiei româneşti. E drept, melanjul acesta cu Europa ne-a dat puţin peste cap.
Ne-a obligat să frecventă zone lingvistice delicate care, încă, nu au nimic de-a face cu mentalul nostru. În care foamea, frigul, mita grasă, ţărănia, tupeul guvernanţilor, băşcăul politic, lipsa de săpun, soldaţii care în ţară poartă bocanci cu trei numere mai mari şi mănîncă stufat de ceapă dar se duc să pună ordine în Irak, jegul, minciuna, acuzele, gropile din asfalt, sforăitul din Parlament şi somnul cu taxă al justiţiei, copiii vînduţi peste graniţe şi sugarii bătuţi cu bestialitate în ţară, toate acestea făceau, şi fac, parte din „naţionalismul românesc”.
Atîta aveam şi noi, numai al nostru, necontaminat de fineţuri vestice, de corectitudine politică şi, de multe ori, nici măcar de rigoare gramaticală: naţionalismul agresiv, naţionalismul absenţei şi nu al plinului. Chiar şi la nivel lingvistic.
Bozgor jegos, evreu împuţit, scîrbă tăiată împrejur, reprezentant al sionismului cretin, ungur bîlbîit, american făcînd jocurile murdare ale masoneriei mondiale, bozgor jegos, piticot de pustă. Toate reprezintă expresii marca Vadim ori Funar, născute cu ani în urmă şi devenite, aparent, rebuturi lingvistice, înghiţite de naţionalismul cu surdină al vremurilor de după aderare.
Pînă cînd Europei i s-a făcut milă de noi, mizeria din ţară era a noastră. Era explicabilă. Era tricoloră. Era bucata noastră de cer, ca să forţez o exprimare celebră. Dar vinovaţi pentru ea erau, întotdeauna, alţii. Infernul erau ceilalţi, noi contribuiam la armonia europeană doar cu gura noastră de rai. Încet, încet lucrurile au început să se aşeze, iar intrarea în Uniunea Europeană a smuls muştiucurile multor trompete naţionale.
Vadim a coborît în sondaje la un procent ridicol, asociaţiile pur naţionaliste s-au risipit în neant. Totuşi, deprinderile înrădăcinate nu le poţi decît farda, le poţi doar ascunde doar sub un strat de pudră care dispare la prima ploaie zdravănă. Şi-atunci, de regulă, românii mai demonstrează o dată, şi încă o dată, că gura (chiar de rai) bate… turul.
Spaţiile electronice în care românul îşi poate da cu părerea la adăpostul anonimatului cuprind, în cea mai mare măsură, opinii favorabile. Nu scuze pentru expresia folosită, ci felicitări pentru utilizarea acesteia. Curajul românesc e, de cele mai multe ori, anonim precum autorul „Mioriţei”.
A trage şmechereşte cu ochiul, atunci cînd comentezi ce-a zis domnul al cărui nume tot nu mi-l amintesc, ţine de legăturile milenare cu rîul, cu ramul. E naţionalismul nostru de „spaţiu privat”. Naţionalismul casnic. De budoar. O demonstraţie clară că suntem europeni în agora şi rasişti în dormitor. Sunt unii care cred că şi în bucătărie sălăşluieşte zeul.
Dar unui popor care gîndeşte liber doar în debara (chiar dacă e o debara electronică), Europa nu-i poate rezerva decît un singur destin: acela de a pune ordine în borcanele cu murături.
Miron Beteg
