Nu vedeţi că până şi hahalerele media – erudiţii analişti şi onorabilii politologi – abia de se mai abţin să nu scuipe a lehamite între urechile moderatorilor? Talkshow-urile au devenit nişte telenovele de tot rahatul, cu dame ce abia mai stârnesc un vag interes deşuchiat, iar leşinaţii oameni politici sunt la un pas de-a fi linşaţi în efigie.
Nu văd o ipostază mai demnă de dispreţ decât aceea a insului care aşteaptă să se întâmple ceva de la sine, în interes privat. Este chiar brandul luzărului, a celui care trăieşte vegetând idiot un proiect îngheţat. Istoria noastră nu este altceva decât un infinit şir al aşteptărilor.
Mereu am pozat în sălile de aşteptare ale secolelor irosite, în parcările oportunităţilor compromise. Nu vi se pare ruşinos când aflaţi la orele de educaţie patriotică faptul că noi, ca popor, n-am cucerit niciodată pe nimeni, că n-am vrut răul altuia, că ne caracterizează ospitalitatea, frăţietatea legendară cu râul şi cu ramul?
N-am fost buni decât să rumegăm aşteptările, să primim ce ni s-a dat şi, pe la cotituri, să trădăm din entuziasmul pizmei. Ne-am ramolit rezistând, ni s-a dus vremea plângându-ne de milă în suave doine şi sfâşietoare bocete. Maximul cutezanţelor naţionale au fost stările de resurecţie ale sudălmilor metaforizate, tragica ridicare la revoltă din cauza foamei ce ne-a ros maţele şi schema mereu repetată a bejeniei.
Nu ştiu câţi mai aşteaptă electrocutaţi, precum conspectarea unei reviste porno în anii liceului acneic, lista guvernului aflată încă în mâneca lui Tăriceanu. Dacă tot se merge pe ideea de spectacol ieftin, zău că nu înţeleg de ce n-a aflat sâmbătă seara, toată naţia, chiar la „Surprize, surprize…” câţi miniştri democraţi au fost păstraţi în noua ecuaţie.
Andreea Marin ar fi fost un aprod ideal pentru anunţuri şocante, puse la cale cu complici versaţi, ademeniţi din rândurile opoziţiei. Se preferă varianta misterului cu iz carpatin, în care mult încercata aşteptare, adevărat sport naţional, mai este o dată folosită ca strategie în rezolvarea problemelor. Iată, aşa ne-a fost destinul, să ne consumăm mămăliga, cu ochii în zare, vigilenţi la vestea mult aşteptată, ca într-un fel de paralizie generalizată. Ce bine ne-a prins faptul că americanii au inventat guma de mestecat, iar industria farmaceutică a zămislit diazepamul!
Cineva afirma, făcând o radiografie a tranziţiei, că românii nu au, nici după mai bine de 17 ani, o clasă politică. Eu cred că mult mai grav este faptul că o avem! Nu contează că este formată din derbedei, frustraţi, maniaco-depresivi, exaltaţi cu incontinenţă verbală sau ciocoi care se scobesc în nas între două tartine cu icre negre.
La urma-urmei, ei întruchipează eidosul carpatin, cum ar spune fenomenologul din Caracal. Ei sunt noi, într-un efort public şi stăruitor de-a nu trăda o plămadă etnică în care filosofia lui Sfântu’ Aşteaptă a creat, în timp, metastaze. Şi pentru că am avut timp berechet, câtă vreme mai nimic nu s-a întâmplat din ceea ce am sperat, am ajuns să fim maeştrii şmecheriilor, virtuozii sperjurului, artiştii infatigabili ai ipocriziilor şi rapsozii lamentoului.
Scriu aceste rânduri duminică, în timpul liturghiei. M-aş detesta dacă, fie şi doar o clipă, m-aş surprinde interesat de guvernul restructurat, dacă aş nutri cel mai mic spasm din curiozitatea bovină de-a afla dacă democraţii mai au sau nu loc la ieslea puterii. Cu mult mai de interes ar fi să ştim când a ajuns ultima dată la climax Bahmuţeanca.
Florin Ardelean
