Lunea îmi propun să îmi văd de viaţa mea. Şi, cum nu pot să nu scriu, îmi impun să mă uit în jur şi să scriu despre viaţa de lângă mine. E ziua când mă plictisesc dezastrele mondiale şi îmi e dor de dramele de mahala. E ziua când nu ţin defel să supravieţuiesc lumii, să supravieţuiesc Apocalipsei. Nu mă mai interesează dacă încrâncenările dintre Israel şi Hebollah pot însemna începutul celui de-al treilea război mondial, nu mă mai înspăimântă creşterea preţului la petrol pe plan mondial, ci aş vrea să-mi ascult vecina de şaizeci şi cinci de ani cum îşi povesteşte ultima întâlnire de dragoste la ştrandul cu intrare gratuită şi să mă întreb dacă săptămâna care vine se va mai scumpi suta de whisky. Lunea nu mă interesează dacă vicepreşedintele american a împuşcat pe cineva la vânătoare, ci dacă Darius, un muţunache pe care l-am botezat, s-a julit la genunchi. Lunea e ziua în care resimt cel mai acut penibilitatea „editorialistului de serviciu”. Inutilitatea. Plictisul. Nu cred că sunt oameni care pricep mai puţin din viaţă decât editorialiştii. A trăi înseamnă a fi din când în când prost. Copilăros. Necopt. Nu poţi iubi scorţos, ca şi cum ai adnota o carte academică. Nu poţi trăi cu groaza că ratezi o conferinţă de presă transmisă în direct. Un text scris de vreun imbecil cu cravată şi laptop.
Habar nu am de ce tocmai lunea mi se întâmplă acest lucru. Poate pentru că duminica apar mai puţine ziare şi am vreme să citesc şi ştiri normale. Fără Tăriceni, Buşi, Băseşti, Boci şi Iorgovani. Ştiri care să-mi amintească faptul că trăiesc printre oameni. Care au necazuri, bucurii, mânii şi delicateţi cu totul şi cu totul ne-politice. Am o mătuşă care n-a ştiut niciodată numele primului-ministru. Nici n-o interesează. A ajuns la şaptezeci şi cinci de ani, e încă în putere şi îi pasă mai mult de animalele de lângă casă decât dacă a fost sau nu schimbat Ceauşescu, ori numele turnătorilor din presă. Am o vecină care nu se uită la televizor ca să nu consume curent. Ştie că sunt la putere „unii” care nu mai sunt „cei dinainte”. Îl laudă pe primar pentru că au primit toţi pensionarii abonamente gratuite pe mijloacele de transport în comun, dar nu-i cunoaşte numele. La ce i-ar folosi? Şi fără să ştie că pe Filip îl cheamă Filip se îndrăgosteşte din două în două săptămâni, iar o dată pe lună, ştiindu-mă ziarist, vine să-mi ceară sfatul: să se mărite sau nu? Cred că nu se mărită ca să se poată îndrăgosti, iarăşi, peste două săptămâni. O alta are nouă copii, vreo trei bărbaţi şi trăieşte într-o sărăcie lucie. Că are, că n-are bani de pâine pentru ţânci, în fiecare dimineaţă îşi bea cafeluţa şi îşi fumează Kent-ul lung, cumpărat la fir, în cafeneaua din colţ. Pentru ea politica face vreo două milioane şi câteva sute de mii. Adică alocaţiile însumate ale copiilor. Doar când trec prin faţa birtului de cartier (un soi de budă publică în care s-au aşezat câteva mese şi câteva scaune) simt că şi meseria asta are un rost. Dacă vreunul rupt în tur, pe trei sferturi beat şi o privire în care te îneci îmi spune că mi-a văzut „poza la ziar”, e frumos să dau şi eu bani de o bere. Şi dau. Dacă mi se zice doar „dom’ şef”, scap cu o ţigară numai. Pentru cei care-şi trec veacul la birt asta înseamnă politica: un tip care scrie despre politicieni mai dă, din când în când, o bere.
Şi atunci, la ce bună toată „golănia” asta? Fiindcă există o golănie gazetărescă, de mardeiaş al scrisului. În fiecare luni mă întreb asta. Şi-n fiecare luni îmi propun să-mi văd de ale mele. Nu mai vreau mame cu copiii în braţe cerând oprirea războiului. Nu mai vreau imagini de la inundaţii. Nu mă interesează ultimul tzunami. Până şi terorismul internaţional mă lasă indiferent. Cum spuneam, în fiecare luni îmi propun să nu mai scriu despre politică. Din păcate, coşmarul vieţii mele sunt dimineţile de marţi. Când se duce dracu’ tot ce mi-am promis cu o zi înainte.
Miron Beteg
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
