Mie nici măcar nu mi-au scris corect numele, aşa că răscolitorii de dosare
pot să caute până vin iar comuniştii la putere şi tot n-ar găsi nimic. Şi mai
mult, datele sunt mai vechi de un an, câtă vreme încă apar ca redactor-şef la
un săptămânal pe care de câteva luni nici măcar nu-l mai citesc.
N-are rost să spun că nu mă deranjează defel o astfel de investigaţie, deşi
numai formator de opinie nu sunt şi – vorba americanilor – e păcat că statul
cheltuie bani ca să vadă dacă am fost sau nu colaborator al Securităţii. Mărturisesc
de la bun început că singura legătură cu fosta (fosta?) Securitate a fost prin
fiica unui, dacă ţin bine minte, ministru-adjunct, dar care nu m-a pus să semnez
nici un angajament.
I-am băut, e drept, omului o grămadă de sticle de şampanie rusească, când
el era plecat în concediu, dar asta nu cred că înseamnă că am fost „plătit”
de băieţii cu ochi albaştri. Totuşi, tot tămbălăul ăsta m-a făcut să-mi pun
o întrebare: de ce dracu’ pe mine n-a încercat niciodată nimeni să mă racoleze?
Atâta tam-tam se face pe ideea că toţi am fost ademeniţi în reţea, că suntem
o ţară de delatori, încât, la limită, preiau faptul că nimeni n-a fost interesat
de ceea ce aş putea eu turna ca pe ceva negativ. Ceva ruşinos. Am citit declaraţiile
lui Carol Sebastian. Lăsase o fătucă gravidă şi – ţup băieţii pe capul său.
Ameninţările „voalate” l-au făcut să cedeze şi a început să-l toarne pe Andrei
Bodiu. Nu cred în justificarea lui Carol Sebastian. Nu cred în ameninţările
„voalate”. Trebuie să ai în tine doza de laşitate, de murdărie morală ca un
securist să te abordeze. E ca pe stradă. Curvele se simt de departe. Numai la
ele te duci şi întrebi „cât?”. Pe celelalte femei, chiar îmbrăcate mai ţipător,
doar le urmăreşti cu privirea. Şi-atât…
De fapt, sunt convins că în cazul colaborării cu Securitatea consimţeai înainte
de a ţi se propune să colaborezi. Transpiraţia îţi mirosea de la bun început
a turnătorie. Aşteptai să ţi se propună ceva, sperai să ţi se propună oarece.
Când securistul te întreba dacă n-ai vrea să ajuţi o ţâră „organele” respirai
uşurat, ca atunci când ţi se ia o piatră de pe inimă. Nu cred defel nici în
varianta şantajului, ci doar în laşităţi ordinare.
N-aş putea spune că n-am avut probleme care ar fi putut uşor de tot sfârşi
în dezastre. Dar nimeni n-a încercat să mă transforme în informator. M-au luat
la întrebări de câteva ori. Indivizii cunoşteau tot ce învârteam, dar nu mi-au
cerut nimic. Nici eu nu am aşteptat să văd dacă nu cumva mă ameninţă „voalat”.
Mă întreb, aşadar: cât a căutat Securitatea colaboratori, turnători, şi cât
au căutat turnătorii Securitatea? Mă tem că în cele mai multe cazuri turnătorii
au fost cei care au putut rosti celebra frază: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi
găsit”. În România, nu doar Securitatea avea nevoie de turnători, ci şi turnătorii
din naştere aveau nevoie de Securitate.
E greu de acceptat, dar asta e. Mii de români n-ar fi avut ce face dacă n-ar
fi existat băieţii cu ochi albaştri. Tocmai de aceea scuzele sunt penibile.
Mii dintre noi visau şi ei să aibă, de la un moment dat încolo, ochi albaştri.
Şi nici nu mai ştiu dacă asta ţine de estetică ori de morală.
Miron Beteg
