Ori, daca au înteles, s-au apucat sa voteze pentru toate neamurile de partid si de stat. La fel se întâmpla si la gradinita. Exista jocuri specifice pentru grupa pregatitoare, pentru grupa mica, pentru grupa mare. Nu e bine sa le amesteci. Nu-i recomandat sa fortezi sinapsele crude. Copiii învata jucându-se. În România, si oamenii politici au nevoie de acelasi tratament. Si ei învata jucându-se. Se joaca de-a caderea Guvernului. Si Guvernul pica. Se joaca de-a demiterea presedintelui. Iar presedintelui i se recomanda sa simta iar mirosul salin al valurilor înspumate. Nu vreau sa spun ca am trimis, în proportie covârsitoare, în Parlament minti de prescolari. As amplifica, inutil, o situatie deja existenta.
Ca sa înteleaga ceva, parlamentarii nostri se joaca. Simuleaza. Îsi dau coate. Se prapadesc de râs. Ma întreb însa, ca prostu’: cât trebuie sa socoteasca pe degete ca sa priceapa bugetul? Câte litere mai au de învatat ca sa poata citi pâna la capat o lege pe care o voteaza cu amândoua mâinile? Si câte impozite mai trebuie sa suport eu ca sa-si cumpere ei jucarii care sa le dezvolte îndemânarea, aptitudinile si inteligenta?
În tara asta am ajuns sa simulam tot. Simulam patriotismul si simulam ura. Simulam bogatia si simulam ca murim de foame. Simulam competenta, si – din lene – simulam incompetenta. Modele avem, har Domnului! E drept ca si americanii simuleaza. Simuleaza supravietuirea pe Marte. Noi ne jucam de-a supravietuirea fara medicamentele de baza. Uniunea Europeana încearca sa afle daca au existat locatii secrete ale CIA în România. În timpul asta, Tariceanu lasa senzatia ca e prim-ministru, declarând ca „nu are dovezi” în acest sens.
Abia acum ne dezvoltam imaginatia, cu metode aplicabile unor prunci cretini. La nivel politic, avem subtilitatea pustilor care se usureaza printre gratiile patutului. „Caldura” pe care o simtim dinspre clasa politica vine tocmai de la acest gest. Lupta dintre Palate, batalia între partide ori cea din interiorul formatiunilor politice ar parea savuroase numai daca am avea – noi, prostimea – grosolania de a ne lasa cuceriti de sângele siroind, de fetele sparte ale unor pusti pâna la capat nevinovati care-si trag pumni pe un maidan deoarece parintii lor au pus la bataie o sticla de rom.
Pentru ca toti cei pe care-i înjuram din greu si-n presa, si-n tramvai, nu au nici o vina ca au ajuns în functii de conducere sau ca-si dorm somnul de amiaza în cladirea la care Ceausescu a tinut atât. Noi i-am trimis acolo, jucându-ne de-a alegerile. Si tot noi platim, cu o bunavointa prosteasca, febrila de-a dreptul, joaca lor „democratica”. Înainte de a le cere lor sa se alfabetizeze, ar fi cazul sa ne alfabetizam noi, alegatorii. N-are rost sa le pretindem lor sa nu mai simuleze, câta vreme noi simulam ceas de ceas. Pâna într-o buna zi, când ne vom trezi ca traim într-o imensa simulare careia, pentru ca trebuia sa poarte un nume, atlasele îi vor spune România.
Cristian Horgos
