Şi nu doar că a trecut, dar a şi născut discuţii aprinse despre posibilele trădări din sânul partidelor care anunţaseră că vor vota împotrivă. Acum ar trebui să mă apuc să comentez, doct, declaraţia lui Emil Boc despre un prim-ministru impostor. Dar chiar nu cred că interesează pe cineva chestia asta. Ia cineva în seamă faptul că, vreme de doi ani, miniştrii pedişti au lucrat cu Tăriceanu? Bine, rău, dar au lucrat.
Bonsaii şefului de la interne nu s-au uscat în cabinetul ministerial, doamna Macovei a făcut balet juridic ori de câte ori se prevestea un tzunami liberal, iar Radu Berceanu a construit discursuri mai lungi şi mai trainice decât autostrăzile din România. Într-un guvern condus de un impostor, şi miniştrii nu pot fi decât impostori. Mai cu seamă că n-au plecat de bună voie, ci au fost înlăturaţi.
Sau chiar credeţi că mai interesează pe cineva părerea preşedintelui Băsescu, nimeni altul decât cel care, înainte de vot, a încercat să convingă Parlamentul că noul Guvern e o făcătură ruşinoasă?
Că n-ar trebui acceptat decât dacă PNL s-ar lua în Piaţa Victoriei de mână cu PSD pentru crearea unei „majorităţi la vedere”? Credeţi că mai e cineva preocupat de gândirile şi răs-gândirile Cotrocenilor, care vor şi guvern nou, şi alegeri anticipate şi un şpriţ, la capăt, că tot a venit primăvara? Pentru preşedinte totul e soluţie imorală, România pare o rană deschisă pe care încearcă să o cauterizeze cu aparatul de sudură.
Ori bănuiţi că mai e cineva preocupat de ofuscările presei pediste, care susţine că al doilea cabinet Tăriceanu are un singur obiectiv, bussinesul în grup (presa pedista e anglofilă şi anglofonă, cuvântul afacere îi cauzează la protocolul pupincurismului)?
Am putea, astfel, discuta despre valoarea fostului ministru al învăţământului, care a ştiut gestiona cel mai mare buget pe care l-a avut şcoala românească în ultimii ani plângându-se că demnitarii unguri au maşini şi mai şmechere decât cea pe care şi-o cumpărase el, iar gazetarii de partid şi de stat i-au plâns pe umeri, mai cu seamă cei cu accent de Dealul Feleacului. Doamna Macovei a ajuns în manualele de istorie, cu un citat al naibii de bine ales, dar a evitat sălile de tribunal, nu de alta, dar aţi văzut vreo statuie care să se înghesuie cu plebea pe aceleaşi bănci jegoase?
Mai ia cineva în seamă sinuciderea politică a PNL odată cu acest one-party-show pe care-l reprezintă noul guvern şi ambiţul lui Tăriceanu de-a demonstra că, totuşi, se poate? În loc să-i lase pe pedişti să guverneze, dacă tot erau convinşi că au avut cei mai buni reprezentanţi în Guvern, liberalii s-au hotărât să ia odată toată doza de cianură, după exemplul, mai vechi, dar grăitor, al ţărăniştilor. I-au transformat pe oamenii lui Boc în victime, pe Băsescu în vizionar şi guvernarea într-un joc penibil de-a mila PSD. Toate astea nu contează într-o ţară care, dacă n-ar merge de la sine, ar fi vai de mama ei! Eu m-am plictisit. Sunt convins că şi dumneavostră. Doar UDMR nu se plictiseşte niciodată în România.
Un rus franţuzit a publicat un roman, nu grozav, cu titlul „Etajul bufonilor”. O ţarină se distra la nebunie căsătorind pitici, diformi, gângavi cu femei de tot frumoase. Avea o plăcere aparte să facă lucrul acesta. Cam aşa arată şi politica românească astăzi: o ţară frumoasă s-a logodit, nimeni nu mai pricepe cum, cu nişte diformi, gângavi, pitici. Schimbările politice se fac, toate, doar la etajul bufonilor.
Miron Beteg
