Scriu, acum, cu doar cîteva ceasuri înainte ca preşedintele Băsescu să-şi ţină discursul în faţa camerelor reunite ale Parlamentului. Va fi fost circ, habar n-am. Vor fi fost manifestări sobre şi în conformitate cu „interesul naţional”, chiar n-am de unde bănui. Simptomatică e însă atitudinea, care riscă să se generalizaze, ce apare ori de cîte ori opoziţia porneşte o acţiune împotriva puterii, că e vorba de suspendarea preşedintelui, că e vorba de moţiunea simplă împotriva Monicăi Macovei. Cu orice prilej, mare parte din clasa politică şi geografii, altfel interesante, ale societăţii civile, reacţionează ca în faţa unui atentat. PSD, PC, PRM şi, la limită, PNL au căpătat de-o vreme, în conştiinţa multora, măşti şi comportamente de organizaţii teroriste. Au dobîndit doar competenţe de filiale Al-Quaida de Dîmboviţa. Scîrbos e faptul că în acest joc de imagine împotriva luminii, ca la fotografiile proaste, s-au angrenat oameni şi gazetari care pînă mai ieri păreau repere de bun simţ şi echilibru. Declaraţia lui Stolojan, devenit liberal cam cum deveneau, pentru o oglindă şi cîteva mărgele, membri ai triburilor africane creştini peste noapte, că votarea moţiunii împotriva Monicăi Macovei reprezintă o ruşine pentru Parlament colorează pe deplin această tendinţă de a transforma opoziţia politică în terorism politic. Ce poate fi mai absurd decît să acuzi opoziţia de infidelitate? Infidelitate faţă de ce? Faţă de un alt mesaj politic? Faţă de un alt mod de a revendica realitatea politică, de a asuma integrarea? Încă ar fi bine. E, de fapt, vorba de infidelitate faţă de oameni providenţiali. Nu e nimic nou aci. Dar chiar nimic. Cu memoria frîntă, am putea bănui că laudele care i se aduc preşedintelui, că tămîia care-o înconjoară pe Monica Macovei ca într-un Te Deum pe hîrtie de ziar sunt apucături ale perioadei portocalii. Din păcate – altfel aş fi şi eu, mărturisesc, măcar dornic de intrarea în transă – şi Ion Iliescu, şi Emil Constantinescu au fost oameni providenţiali. Preşedinţi pentru alte timpuri. Ca să nu mai vorbesc de cel dinaintea lor. Chiar mi-e greu să pricep cum pot fi aruncate în joc cuvinte extreme cînd lauzi nişte oameni politici. Şi cum poţi opera cu o gîndire total nefertilă, „aproape păcătoasă”. Nu neg dreptul nimănui de a-l iubi pe Traian Băsescu. De a-l susţine. De a-l considera provindeţial. De-a se ruga pentru el de trei ori pe zi. Nu înţeleg însă libertatea partizanilor preşedintelui de a diaboliza orice reacţie adversă. Şi mă lasă perplex fanatismul fetelor de la Apaca, de pe vremuri, glisat către oameni de primă mînă. Către minţile într-adevăr luminate ale acestei ţări. Reacţiile din ultima vreme demonstrează nu doar că, la români, noţiunea de opoziţie politică e pe deplin lipsită de contur, acumulînd toate inadecvările, toate eşecurile, toate sterilităţile, astfel încît poţi ajunge să bănuieşti în fiece parlamentr care nu aparţine arculului guvernamental un Ben Laden ras, tuns şi prost vorbitor de limba română, dar şi că – iertat să fiu! – nevoia noastră de a ne închina ne poate juca feste. Urîte. Au ajuns să se închine la Băsescu oameni care au reuşit să nu facă asta nici în faţa lui Ceauşescu, nici naintea lui Iliescu, nici a lui Constantinescu. Faptul că o fac, iată, acum, e dovada cea mai clară că statul în genunchi ţine de adîncurile firii noastre. Şi n-ar mai trebui să ne mire. Acum e vorba de Băsescu. Nu rîdeţi: se pregăteşte Gigi Becali. Lui Becali oare cine i-o urma?
Miron Beteg
