Spre deosebire de hahaiala generalizata si obligatorie, tind sa observ în
momentele festive mai mult chistoacele din spatele tribunei oficiale, petele
de ceara de sub brad si falsurile unora dintre cei care cânta „Multi
ani traiasca”.
De Ziua Oradiei (apropo, ce genitiv bizar), pe un frig asortat probabil sufletelor
noastre, ar fi trebuit sa ma zbântui la concertele din Centru si sa dau
mâna cu Basescu, încalzit de prestigiosul festival al palincarilor.
N-am facut-o nu din cauza frigului sau pentru ca as fi un Gica Contra sau vreun
elitist dezgustat de vulgaritatea reprezentata, democratic, de la cel mai înalt
nivel pâna la cel mai de jos.
Dar nu vad un motiv rational de a te bucura ca a mai trecut un an peste acest
oras pe care ne încapatânam sa-l numim al nostru, desi cladirile
istorice i se coscovesc si i se surpa încet, desi Centrul i-a fost cumparat
de diversi parveniti, desi Crisul continua sa curga în ciuda celor care-l
„regularizeaza”.
Oradea arata ca o urâta nespalata si fardata, are praf si gunoaie peste
tot, dar are supermarket-uri si mall-uri. Oamenii scuipa si înjura pe
strada, dar circula cu masini straine si sunt cetateni ai Uniunii Europene.
Discutau unii foarte pasionati acum câtava vreme care sa fie simbolul
orasului, în timp ce aurolacii put prin tramvaie, unii profesori universitari
vând examene si diplome, iar studentii lor, viitorii intelectuali, se
delecteaza prin cluburi cu manele, nu ca inferiorii aia sudisti de la Slobozia
sau Fetesti. Noi suntem occidentali doar fiindca ne-am nascut mai la vest, uitând
ca periferia nu a stralucit niciodata prin spirit.
Complexul provincial ne face sa adulam orice, nimic nu e disputabil si argumentabil,
toti suntem frumosi si destepti. Traind în cercul nostru strâmt,
norocul ne petrece daca avem norocul si îndemânarea de a ne construi
un cerc de laudatori suficient de cuprinzator si profitabil. Sigur ca un oras
mic nu poate avea forta si prestanta unui oras mare, dar ar fi interesant de
stiut daca Weimar-ul lui Goethe sau Leipzig-ul lui Bach erau chiar asa de insipide
în afara de cei doi colosi, cum se zice. Fiindca Oradea e, în plus,
un oras de granita, asa ca eroii lui sunt vamesii, valutistii si vânzatorii.
Sunt meserii ca oricare altele, necesare oricarei comunitati, dar întrebarea
e de ce nu apare si altceva la suprafata. De ce când vine un scriitor
contemporan important (Breban) nu intereseaza mai pe nimeni sa poarte un dialog
cu el. De ce se deschid atâtea banci si s-au închis librarii emblematice
pentru oras.
De ce arhitectii si-au batut joc de Centru, iar locuitorii distrug mobilierul
stradal. De ce gospodarii orasului îi risipesc banii si nimanui nu-i pasa.
De ce sunt atât de putini oameni politicosi si atât de multi betivi.
Atunci al cui mai e orasul asta?
Dar nu bagati în seama elucubratiile unui cârcotas. O sa-mi treaca.
Urmeaza „Sarbatorile de iarna”.
Adrian Gagiu
