Că, pentru mulţi, mersul la urne e mai puţin important decât o zi petrecută la munte sau o bălăceală într-un ştrand jegos. De neînţeles, dar semnificativ, e alt aspect: până şi politicienii s-au plictisit de politică. Ieri dimineaţă, când trebuia citită în şedinţă comună moţiunea de cenzură depusă de PD – născută atât de greu de parcă ar fi fost vorba de Highlander – în sală erau prezenţi doar vreo douăzeci de parlamentari.
Şi ăia plictisiţi, abulici, somnoroşi. Mai puţin, e drept, eternul Gheorghe Funar, preocupat de hermeneutica semnăturilor de pe lista depusă de Partidul Democrat, intervenţia acestuia mai înviorând atmosfera, precum o cafea tare după o noapte pierdută. Au urmat două, trei căscaturi cumplite, pârâitoare, numite declaraţii politice, şi apoi din nou coborârea în somnul cel de toate zilele. În somnul cel de toate moţiunile.
În România demiterea unui guvern a devenit un soi de înviorare de dimineaţă, un soi de fitness politic. Un lucru de o gravitate excepţională s-a împotmolit în ridicol şi lejeritate.
Clasa politică face deja politică în pijama. N-ai cum să nu te întrebi cum de mai vor să fie luaţi în serios „aleşii” noştri, când nici măcar ei nu mai fac asta. Aţi văzut cu câtă lehamite vorbesc unii despre alţii, cu câtă silă îşi pronunţă numele, cu câtă scârbă comentează declaraţiile unor lideri din alte partide?
A pune sub semnul întrebării un guvern ar trebui să reprezinte, între alegeri, cel mai important „seism” politic. Ieri, pentru Parlament, moţiunea de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu n-a părut să aibă mai mare importanţă decît o partidă de table. Hai – de şah. Într-o ţară precum România, şahul se joacă fără rege, fără regină, cu o grămadă de pioni care pot dispărea oricând de pe tablă, şi numai după logica nebunului.
Care face, să recunoaştem, legea. Până la urmă, au vrut să scoată moţiunea de cenzură de pe ordinea de zi. Cine are chef de politică la 30 de grade? Poţi dormi având în frunte orice prim ministru, până la capăt…
În timp ce Parlamentul se plictisea de moarte, Traian Băsescu deschidea, vag gângav şi tot somnoros, Conferinţa OSCE pentru combaterea discriminării. O manifestare care nu mai putea fi anulată, cum a fost ştearsă din program acţiunea împotriva discriminării la ultima finală de Cupă a României la fotbal, numai pentru că preşedintele, prezent la meci, ar fi fost pus într-o situaţie delicată de mesajele care combăteau discriminarea.
Traian Băsescu a deschis Conferinţa OSCE cu un discurs pentru „iniţiaţi”, dând asigurări că poporul român e marcat de o „tradiţie a toleranţei” chiar dacă, uneori, în intimitate, mai manifestă şi „derapaje verbale”. E de neînţeles cum îşi permite, chiar după acel zdrobitor 75%, preşedintele să-şi substituie apucăturile sale comportamentului întregului popor român.
Eu, mărturisesc, am înlemnit: vorbea despre el – era clar că derapajele verbale făceau trimitere la delicata expresie „ţigancă împuţită” – ca şi cum ar fi vorbit despre întreg poporul român. Se scuza în numele poporului, se explica prin comportamentul colectiv.
Câtă vreme oamenii politici discută problemele serioase ale ţării în pijama şi ne tratează ca pe nişte fursecuri, preşedintele ne pune, şi mie, şi ţie, tuturor, în cârcă întreg comportamentul lui bolovănos. E clar că se crede poporul. Mai nou, o ştiţi, se crede şi unsul lui Dumnezeu pe pământ. Ne-a spus-o, limpede, la Sibiu. Aşa că mă aştept, peste nu multe zile, să spună că Iisus Hristos are probleme cu coloana şi se va opera la o clinică din Viena. Pe banii uneia dintre fiicele Mariei Magdalena.
Miron Beteg
