Înainte de a discuta cum stau lucrurile din acest punct de vedere în
politica româneasca, nu ma lasa inima sa nu va povestesc o întâmplare,
numai si numai pentru a face lucrurile mai transparente.
Un foarte bun amic mi-a relatat, cu tot umorul de rigoare, o întâmplare
al carui erou a fost, illo tempore. Ajuns dascal universitar, la o facultate
de teologie uniata, într-o buna zi a fost interpelat de un fost elev de-al
dânsului, din anii liceului, la Beius. Nu mica i-a fost mirarea distinsului
meu amic când a descoperit în faptura vulgara si neastâmparata
a elevului de alta data morga preacuvioasa a unui preot, gata sa te îmbie
pe cararile austere ale vietii de mirean închinata Domnului, prin rugaciuni,
post si apriga cumpatare. Mai ca nu-i venea sa creada! Iata, si-a zis profesorul,
se poate ca omu’ sa se schimbe si sa devina ceea ce nici cu gândul
nu poti patrunde.
Toate au fost de mare uluire, pâna în clipa în care prelatul
s-a apropiat conspirativ de fostul sau dascal de odinioara si i-a soptit, enigmatic,
la urechea stânga: „Domn’ profesor, daca aveti ceva de-ndoit,
va invit oricând la mine la parohie. N-o sa stie nimeni!”, l-a asigurat,
cu o soapta convingatoare, emulul ajuns în turma alesilor lui Dumnezeu
pe pamânt. I-au trebuit câteva secunde bune magistrului sa priceapa
de ce „îndoit” este vorba, câta vreme nu e lesne de
gasit în argoul preotesc o astfel de invitatie la preacurvie, tocmai acolo
unde se cuvine ca astfel de fapte sa fie aprig vestejite, dar si iertate, în
ritualul oarecum ipocrit al spovedaniei.
Se vede treaba, elevul din trecut, ajuns acum preot papistas, nevoie-mare,
erau unul si acelasi aluat, fara ca deghizamentele profesiunii sa poata masca
firea cea naturala. Inadecvarea la context tinea tocmai de aceasta stridenta,
de conflictul ineluctabil dintre om si un anume rol jucat în circumstantele
înselatoare ale vietii. Alteori, firea omului se afla în temeiul
firesc al faptelor sale.
Acelasi amic, pe care îl caut de fiecare data când mi-e dor de-o
ora de sueta, în vecinatatea lui Caragiale, mi-a mai povestit o sumedenie
de mici întâmplari, unele cu tâlc, altele doar „schite
erotice” din viata unuia care a dezmierdat cuconet si vampaliste, dupa
cum s-a nimerit. O alta relatare poate fi utilizata tocmai în sensul adecvarii,
al unei armonii profunde între individ si apucaturile sale. Iat-o…
Un ins cu alura de mâtoc, care a fost la viata lui directoras pe la case
de cultura si biblioteci, jurnalist de ocazie si culturnic de context, îsi
procura deliciile voluptuoase prin atacuri concentrice date fapturilor angajate
pe post de servante în institutiile pe care le pastorea. Femeile de serviciu,
fetele nevoiase angajate în regim pausal, cu matura si cârpa de
sters praful, constituiau victimele sigure în haremul sau improvizat.
Interpelat sever de catre amicul meu, care observase ca si „serva patrona”
ce trebaluia la o cocheta casa memorialistica din urbe se afla în soapte
de amor cu acest Casanova de debara, în cele din urma hormonache si-a
marturisit pacatul – da, ei bine!, nutrea un sacru amor fata de „Anuta”.
Având naturelul sensibil, bietul mascul era somat sa-si ogoiasca fierbintelile
pântecelui, dupa cum îi statea în putinta. Adecvarea dintre
el si faptele sale era pe cât de evidenta pe atât de grobiana.
Dar m-am luat cu vorba si nu am mai apucat sa vorbim de inadecvarea la politica.
Nici un pacat! Toamna-i lunga si vine, nesmintit, saptamâna viitoare…
Florin Ardelean
