Ex-academicianul şi profesorul universitar, păstrat în memoria, la zi, a celor avizaţi, tot drept mare poet şi filozof, nu s-a dezis nicidecum de convingerile sale. Articolele pe care le-a înmânat, sporadic, sunt pilduitoare exemple de luciditate şi verticalitate.
Radu Enescu, fostul asistent la catedra acestuia, mi-a spus că a crezut că doar s-ar fi „mistificat” cât de cât, bineînţeles nu precum Gerge Călinescu, Lucian Blaga ar fi avut sorţi de „izbândă colaboraţionistă”. Dar ce tot vorbesc eu, a continuat Radu Enescu, aproape toată lumea ştia că pentru „cel mult ca o lebădă” compromisul diavolesc era egal cu „doza letală”, pe care ar fi îngurgitat-o cu seninătate.
Dintre articolele frumos plasticizate, apărute în revista „Steaua”, străluceşte unul dedicat poetului prozei româneşti, Mihail Sadoveanu (Mihail Sadoveanul şi Valea Frumoasei, Steaua, an VI, nr. 10, octombrie 1955, p. 33-34). Lucian Blaga a fost mereu impresionat de harul şi graiul sadovenian, mirat de faptul că acesta şi-a ales loc de vacanţă, de pescuit, de vânat şi de creaţie în Ardeal, într-o vatră apropiată de aceea a baştinei sale. A înţeles destul de repede că ochiul marelui povestitor a văzut cu claritate incomparabilul, raiştea sihăstriilor de sus.
Valea Frumoasei şi poveştile de la Bradu-Strâmb erau în inima şi cugetul filozofului o flacără a destinului, care îşi dăduse întâlnire cu o alta, la fel de intensă, de strălucitoare, nemuritoare. Dar, în acele locuri, de ce cânta logodnica lui Broz, paznicul de vânătoare, cântecul acela cu miere de mister? O fi având şi ea tainele ei, desigur: „Bădişor de la Bihor, / Te-am iubit, eram să mor…”. Despre amarul lui Broz, venit ca un trăsnet, trebuie a se scrie mai pe larg…
Ion Davideanu
