Drept urmare, planul noii apariţii pe piaţa culturală era acela de a încerca o conciliere între taberele adverse, o netezire a disensiunilor izvorâte, de cele mai multe ori, din raţiuni neonorante.
O bună vreme am crezut că numai scena politicii româneşti arată ca un bazar obscen, în care ţaţe înfuriate şi imbecili cu patalama îşi permit să dribleze bunul-simţ şi să calce în picioare speranţele mărunţilor votanţi. Patapievici avea dreptate: lucrurile nu stau sensibil mai bine nici în viaţa culturală a freneticei noastre ţărişoare. Ba chiar aş spune că, deseori, umorile dătătoare de consistenţă oricărui editorial cu neuroni sunt mai hâde decât o înjurătură sonoră. Exemplele curg gârlă.
Frunzărind unele dintre revistele culturale româneşti te uimeşte cocktailul de erudiţie şi resentiment, de lirism şi micime, de eleganţă şi grobianitate. Ştii foarte bine că, indiferent de realizări, păltinişenii vor fi degrabă puşi la stâlpul infamiei de poliţai ai gândirii precum Ion Bogdan Lefter ori Sorin Adam Matei. Ştii, de asemenea, că o carte ieşită la Humanitas va fi hăcuită cu voluptate în paginile Observatorului cultural, de mereu-trejii Ovidiu Şimonca ori Carmen Muşat.
Observi, la o privire fugară, ostilitatea cvasi-unanimă cu care a fost primit opul lui Alex. Ştefănescu, „Istoria literaturii române contemporane”. Citeşti duelurile sângeroase dintre profesorul ateu din Bacău (nu i-am reţinut numele), care-şi simte conştiinţa violată dacă vede icoane în şcoli, şi „fundamentalistul” Patapievici.
Eşti părtaş la mânia lui Mircea Mihăieş când constată că oameni precum Eugen Simion şi-au pătat reputaţia printr-o atitudine mult prea protocolară faţă de iliescianism. Te amuză, probabil, să auzi că nemuritorul Sergiu Nicolaescu persiflează tinerii cineaşti gen Cristi Puiu – câştigători, de cele mai multe ori, ai unor prestigioase premii internaţionale – numai pentru că se ştie acoperit cu bani de la buget ca să-şi turneze producţiile megalomane şi de un prost-gust monstruos. Aş mai putea continua…
Nu vreau să spun prin asta că în lumea ideilor sunt de preferat certitudinile în detrimentul dezbaterilor fecunde. Numai că discuţiile în contradictoriu nu mai pornesc, azi, din respect pentru opinia diferită, ci din ura iraţională pentru emiţător. Aş fi vrut ca invidiile să fie străine de viaţa culturală (dulce naivitate, ştiu). Aş fi vrut ca atunci când deschid o revistă literară, să nu rămân cu senzaţia că particip la o confruntare hormonală între Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu.
În fiecare an, pariem cine va lua Nobelul pentru literatură, amăgindu-ne extaziaţi că suntem tot mai aproape de el. Norman Manea? Cărtărescu? Andrei Codrescu? Huliganul? Orbitorul? Mesia? Aflăm ulterior, ruşinaţi, că nici măcar nu am fost în cărţi. Că nici n-am fost nominalizaţi. Ne scuturăm de praf, ne ridicăm falnici şi reîncepem să urlăm unii la alţii. Şi, chiar aşa: cine e enervantul ăsta de Liiceanu, care dă lecţii tuturor?! Ia să-l acuzăm niţel de plagiat!
Dan Liviu Boeriu
