Seara s-a deschis cu stralucitoarea uvertura la opera „Semiramida”
(1823) de Gioacchino Rossini (1792 – 1868). Celebru înca de foarte
tânar pentru operele sale comice, printre care „Barbierul din Sevilla”
e cea mai apreciata (inclusiv de catre Beethoven, la vremea ei), Rossini a avut
darul melodiilor scurte si antrenante, dar si o grija si o îndemânare
în tratarea orchestrei care-l disting nu numai dintre ceilalti compozitori
italieni de opera ai epocii.
A urmat în program centrul de greutate al serii, Concertul în Re
major pentru vioara si orchestra op. 35 (1878) de Piotr Ilici Ceaikovski (1840
– 1893). Aceasta compozitie mult cântata si iubita este unul din
cele mai frumoase concerte din toate timpurile, astfel ca provocarea pe care
o aduce de fiecare data se adreseaza nu numai virtuozitatii solistului, ci si
muzicalitatii sale, fiind vorba de o capodopera a unui mare compozitor si nu
doar de o piesa de agilitate.
Din acest punct de vedere, interpretarea oferita acum de Florin Croitoru a
fost într-adevar exceptionala. Daca e valabila vechea vorba ca adevarata
arta se afla în tranzitii, atunci în primul rând a fost admirabil
modul în care marele violonist a insuflat un curs viu si firesc lucrarii,
ca si cum se metamorfoza el însusi gradat de la un „episod”
la altul si nu doar le reda. De asemenea, desi a oferit cu finete, evident,
si necesarul lirism când era cazul, atitudinea lui mai clasica fata de
discursul muzical l-a ferit de sentimentalismul excesiv în care cad multi
interpreti ai acestei lucrari.
Concertul s-a încheiat cu Simfonia a III-a în la minor op. 56 („Scotiana”)
(1841) de Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809 – 1847). Compusa cu acelasi
rafinament de scriitura propriu unuia dintre cei mai mari maestri ai orchestrei,
aceasta simfonie are totusi mai putina pregnanta si concentrare decât
celelalte doua celebre simfonii ale lui Mendelssohn, a IV-a („Italiana”)
si a V-a („Reforma”).
Ecoul calatoriei în Scotia care a inspirat-o transpare extrem de putin,
doar în ritmul de „jig” si în vaga tenta pentatonica
a câtorva teme, limbajul fiind cel tipic armoniei tonal-functionale romantice
(„common practice”, ca sa folosim un termen britanic). Interpretarea
condusa de Romeo Rîmbu a demonstrat grija pentru detaliu si nuante, iar
gloriosul „sound” al unisonului cornilor din final a încheiat
un concert reusit, care si-a meritat din plin aplauzele publicului.
Adrian Gagiu
