Ortodox într-o margine de tara, crescând duhovniceste odata cu
renasterea catolicismului de rit rasaritean, cu întarirea – de-a
dreptul spectaculoasa – a cultelor neoprotestante, acum, la lectura textelor
pioase si lacrimogene care au invadat, ca la potop, mass-media, ma întreb
cît m-a ajutat, în tot acest timp, prezenta Patriarhului Teoctist,
sa-mi simt ortodoxia, sa-mi pastrez botezul si credinta, sa nu „alunec”,
cu o vorba chiar a Prea Fericitului spre nesupunere sau spre supunerea parsiva
sub alte legi.
Oricât asi încerca sa fiu de nesincer – la noi, moartea înseamna,
înainte de toate, nesinceritate – nu pot marturisi decât:
aproape deloc. În toti acesti ani, o seama de oameni apropiati, unii minti
luminate, altii doar târâturi colorate culturaliceste, s-au întors
la greco-catolicism, nu doar redescoperindu-si credinta propriului neam, dar
si într-un soi de protest tacit fata de Patriarhul Teoctist. Pentru ca,
majoritatea, fusesera botezati în rit ortodox.
S-au dezbarat de ortodoxie cu o bucurie, cu o frenezie stranii. La multi dintre
ei am avut senzatia ca, înaintea bucuriei de a redescoperi religia parintilor,
pusa la index de un regim criminal, s-a manifestat usurarea ca ies din rândurile
unei Biserici mult prea aplecata spre cele lumesti, mult prea în cârdasie
cu cele lumesti.
Sa recunoastem, pentru cei din margine de tara, Patriarhul exista doar la sarbatorile
religioase si la trecerile dintre ani, cînd, pe bucatele, televiziunile
transmiteau cîte un mesaj pentru poporul ortodox. Într-o asemenea
atmosfera, mi-a fost greu. Provenind eu însumi dintr-o familie greco-catolica,
ar fi însemnat, dupa 1989, parasind ortodoxia, sa neg taina botezului.
Sa ma instalez într-un spatiu spiritual pentru care nu fusesem pregatit.
Cum nu eram pregatit nici pentru violentele de limbaj ale unor preoti ortodocsi
împotriva celor de alta credinta. Nu ma puteam nega pe mine, dar nu-I
puteam nega nici pe ceilalti. As fi fost, poate, pregatit pentru învatatura
Prea Fericitului.
Pentru dragostea lui. Pentru întelepciunea lui. N-a fost sa fie. Multi,
care l-au cunoscut îndeaproape, spun ca a fost Omul lui Dumnezeu. Eu,de-aci,
dintr-un colt de Românie, am simtit înainte de toate ruptura. Greu,
dar spun: nu l-am simtit niciodata aproape. Când am încenunchiat,
din nou, într-o biserica ortodoxa, era alegerea mea. Si doar alegerea
mea. Despre Patriarhul Teoctist cautam informatii prin carti, dar îl admiram
pe Papa Ioan Paul al II-lea. Aglomeram un suflet cu de toate, dar îmi
lipsea, mereu, mângâierea aceea care îti da putinta, si taria,
sa mergi mai departe.
Dupa ce lucrurile se vor mai linisti, lumea îsi va aduce aminte si de
perioada în care Prea Fericitul Parinte „a fost sub vremi”.
Vor aparea rautati inutile si dezvaluiri interesate. Tot ce-i poleit acum cu
aur va fi mânjit. Putini vor mai fi cei care-l vor apara si multi aceeaia
care vor tropai cu bocancii peste lespezile mormântului sau. N-are rost
sa ne asteptam la altceva. Dreapta judecata va veni însa de la Dumnezeu,
nu de la oameni.
Scriu, acum, toate astea, îngrozit ca noul Patriarh ar putea fi ales
nu pentru harul sau, ci pentru relatiile sale de tot lumesti. Poate ca, într-adevar,
Patriarhul Teoctist a fost obligat, în toti anii astia, sa se preocupe
mai mult de unitatea Bisericii Ortodoxe decât de fiecare credincios în
parte. Tot ce sper e ca noul Patriarh sa nu ma mai lase singur. Sunt prea obosit
ca sa mai pricep jocuri, interese, intentii. Vreau un Patriarh cu care sa pot
vorbi, din când în când, la o cafea imaginara. Si vreau ca
niciodata sa nu mai aud o pustioaica, la iesirea din biserica, întrebând:
„Patriarhul ce e, asa, un fel de Papa?”
Miron Beteg
