Marele critic, întrebat de o domnişoară studentă dacă poeţii trebuie musai să bea alcool pentru dobândirea inspiraţiei, a spus: „Dragă domnişoară, nu există poezie fără un pahar de vin, ceva mai mare…”.
După încropirea unor volume de versuri, urmând volumului de debut editorial, care conţine parodii sub titlul hâtru „Singur printre poeţi”, Marin Sorescu a uimit prin umorul său, parte spontan, o întreagă generaţie condamnată, până atunci, la îngheţ, la un proletcultism ruşinos şi vădit agasant. Cititorii trecuţi prin marea secetă de poezie programată, recomandată şi apoi impusă, au început să guste şi să simtă sarea adevărată a ozonului liric: „Gânditor şi cu mâinile la spate / Merg pe calea ferată, / Drumul cel mai drept / Cu putinţă. // Din spatele meu, cu viteză / Vine un tren / Care n-a auzit nimic despre mine” (Drumul).
Iată un poem pe care îl desfăşor aici, gândind că perfecţiunea lui de gândire, plecând din prezent, va străbate întreg timpul omenesc: „Melcul şi-a astupat bine ochii / Cu ceară, / şi-a pus capul în piept / Şi priveşte fix / În el. // Deasupra lui / E cochilia – / Opera sa perfectă / De care-i e silă – // În jurul cochiliei / Restul lumii, / Dispusă încolo şi-ncoace / După anumite legi / De care-i e silă – // Şi-n centrul acestei / Sile universale / Se află el – / Melcul, / De care-i e silă” (Melcul).
În concepţia lui Marin Sorescu, mort de aceeaşi boală de care a avut parte şi George Călinescu, ciroza, deşi el era un băutor cumpătat, poezia a câştigat libertate, spontaneitate, însă nu foarte depărtată de convenţia prozodică tradiţională. Poemul „Melcul” sună nespus de bine pentru lumea care, aşa cum este, estimp o trăim.
Ion Davideanu
