Încă o dată, aparenţa a fost o mască ce a ascuns un abis înfricoşător. Cea care a fost beatificată de Papa Ioan Paul al II-lea s-a luptat, timp de 40 de ani, cu „întunericul şi tortura”, cu „tăcerea şi pustietatea”, în efortul ei constant de a-L găsi pe Dumnezeu, dar a nu-i fi dată decât Absenţa. Într-o scrisoare către confidentul său, reverendul Michael Van Der Peet, din 1979, celebra misionară scria despre imposibilitatea, despre drama şi decepţia pe care le încerca atunci când nu izbutea comunicarea cu Cel cu Totul Altfel: “privesc şi nu văd, ascult şi nu aud”, mărturisea Maica Tereza, în tentative de a se mântui, scriind glose sfâşietoare la abisul ce-i devasta cea mai preţuită trăire – credinţa.
Cu toţii ne luptăm, ne zbatem şi ne chinuim sârguincioşi şi cruzi, vehemenţi şi vicleni, pentru a obţine ceea ce dorim.
Bătăliile cu adevărat importante nu sunt cu duşmanii sau cu cei ce ne vor răul în mod transparent, ci cu umbra, cu răul din noi, care ne surpă. Adevăratele momente de răscruce sunt crizele declanşate de scepticism, de ceea ce ne bântuie dincolo de orice temei reflexiv.
Maica Tereza a avut parte de o suferinţă atroce, pe măsura amplitudinii personalităţii sale publice. Criza ce i-a ademenit întreaga existenţă, fără putinţă de-a fi rezolvată în vreun fel, a fost declanşată de neputinţa de a-L simţi pe cel mai mult decât iubit. De aici, din această tensiune a trăirii contradictorii, ipocrizia, dedublarea, masca pe chipul celei care proclama iubirea în numele celui iubit, dar neperceput.
Cea care a făcut atâta bine, cu umilinţă şi dezinteres exemplar, va fi, mai mult ca sigur, canonizată. Îndoiala sa va fi trecută cu vederea, zbuciumul interior pus, pesemne, pe seama rătăcirilor inerente preomenescului păcătos, dar drama unei călugăriţe ce a iubit disperat ceva ce a fost în fiecare clipă tulburat de spaima amăgirii rămâne, cred, mult mai important decât spectacolul, cu accente de showbizz, de transfer al unui suflet bântuit în corpul imaterial şi diafan al unui înger necredibil.
Rătăcirile sunt cu mult mai profitabile decât drumeţiile călăuzite de lumina zilei, pe drumurile aflate pe orice hartă. Adevăratele experienţe, care ne ating esenţial, sunt cele care ne înspăimântă. Nu poţi şti ce este Binele, fără excursii prin tenebre. Alexandr Soljeniţîn mărturisea că nu ar fi putut deveni cel mai mare dizident şi nu ar fi putut scrie „Arhipelagul Gulag” dacă în tinereţe nu ar fi fost un stalinist ardent şi aplicat.
Nici Dostoievski nu ar fi putut ajunge marele arhitect al personajelor din romanele sau povestirile sale, deopotrivă atinse de adierea sublimului, dar mai cu seamă de fervorile umbrei, fără acel episod din faţa plutonului de execuţie sau fără experienţa limită trăită la baia publică, unde a violat o copilă. Sonia, din “Crimă şi pedeapsă”, nu este decât tentativa mereu eşuată de-a expia o monstruozitate. El însuşi, ca scriitor, este doar expresia unei crize instalate definitiv în interioarele demonizate ale unei fiinţe ce aude vag ecourile unui paradis improbabil.
Scepticii sunt marii chinuiţi ai lumii. Ferice de cei ce cred fără a fi o dată măcar tulburaţi. Mărunţi şi ranforsaţi psihic ei fac gloria normalităţii. Cei atât de puţini şi bolnavi ştiu că lumea în care trăim admite doar gradul de comparaţie, în relativităţi pauşale. Superlativul este un abuz, iar absolutul o necuviinţă.
Florin Ardelean
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
