Atunci când preşedintele Băsescu a spus despre Partidul Conservator că reprezintă „soluţia imorală”, primul om în stat n-a făcut decât să reclame, tăios, existenţa unui parvenitism garantat legal.
O curvăsărie autentică, cu gir politic. Indignat nevoie mare, Felix motanul şi-a asmuţit fiarele (cele trei Antene) împotriva omului care a îndrăznit – culmea tupeului! – să pună punctul pe i. Şi dă-i înainte cu analişti surescitaţi, cu genii transpirate, cu extaziaţi cu laptop, într-un maraton al demascării întâiului duşman al patriei!
N-ar fi stricat, probabil, ca măcar un membru marcant al societăţii civile să-i spună dlui Voiculescu – acum, când ne ameninţă cu ieşirea din scenă – că nu s-ar fi surpat nimic din pământul României dacă domnia sa n-ar fi intrat niciodată în politică. Dunărea ar fi avut acelaşi debit, am fi mâncat aceiaşi mititei cu muştar, am fi votat la fel, euro ar fi avut aceeaşi fluctuaţie aiuritoare ş.a.m.d. Problema indivizilor de teapa dlui Voiculescu e că, dată fiind predestinarea pe care o simt pulsându-le sub piele, consideră absenţa lor din peisajul democratic românesc ca fiind echivalentul unei catastrofe.
Nu se face, mă-nţelegi, să nu pui osul la reconstrucţia societăţii, după ce tocmai tu îţi dăduşi mâna cu simpaticii securişti ante-decembrişti. Nu se poate ca tocmai tu să lipseşti din tabloul tranziţiei, odată ce ţi-ai asigurat ieşirea triumfală din obsedantele decenii comuniste. Adică, cum? Or fi alde disidenţii mai cu moţ?
Molaticii ăia, care n-au îndrăznit decât să scrie manifeste leşinate, să primească picioare în ficaţi de la băieţii noştri vigilenţi şi să se închipuie martiri? Ei, aş! Păi eu, Felix, am tot dreptul să-mi iţesc capul! Nu e la îndemâna oricui să iasă din mizeria degradantă a ceauşismului cu câteva milioane de dolari în ciorap.
Capitalist avant la lettre! Nu e de ici-colea să te şcoleşti pe urmă la Londra, numai pentru ca doi-trei lingăi excitaţi să ţi se adreseze, obedient, cu apelativul „dom` profesor”. Un bildungsroman înduioşător…
Ştiam că o proximitate nemeritată a puterii produce imbecilităţi cu metastaze. Nu ştiam, în schimb, că acest pisc al nesimţirii poate fi justificat. M-am înşelat încă o dată. Am uitat că şi cei vizaţi de punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara pot vibra convingător când vine vorba despre pensii mizere sau alimente prea scumpe.
Ei bine, le pasă! Comuniştii de ieri sunt criticii competenţi ai democraţiei de azi, pe care-o privesc din spatele imperiilor media construite dubios, cu banii strânşi în 1989 ca să-şi cumpere o Dacie.
Noi ne târâm mai departe. Facem abstracţie de mirosul pestilenţial pe care-l emană cadavrele politice ale tuturor felicşilor ieşiţi din văgăuni. Pute, pute, dar ţara e înfloritoare. Parol!
Dan-Liviu Boeriu
