Câteva milioane de lei vechi au produs minuni, adică, să fiu drept, au produs coperţi „minunate”, foarte frumoase, între care nici nu se pot odihni, ci viermuiesc un fel de rânduri-rânduri, numite, cu vinovăţie, versuri. Deci, dragostea bunicilor este în stare să producă monştrişori literari… Pentru că există posibilitatea ca după mai multe eşecuri asemănătoare, când doi-trei critici, dezbăraţi de critica de întâmpinare, vor purcede a spune adevărul adevărat, în stil drept şi tăios, „fenomenalii bărzişori” işi vor lua zilele, ca să rămână musai măcar astfel celebri pentru câteva săptămâni sau un an. În fine, să nu uităm că mulţi poeţi s-au încumetat târziu-târziu să-şi vadă numele adunat pe-o carte. („Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte”), a zis, definitiv, Tudor Arghezi.
Acest mare maestru al Poeziei şi al „răscolirii cuvintelor”, în sensul bun al expresiei, s-a hotărât anevoie a-şi tipări prima carte. Aşa da, poet de excepţie, ba nu, de geniu! La vremea când îşi vedea tomul în librării, maestrul de la Mărţişor trecuse bine de patruzeci de ani, împlinise patruzeci şi şapte! Şi, iată ce vedea şi ne învăţa, sub titlul inspirat, fără pic de ezitare, Cuvinte potrivite: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară, / Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani (…) Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară”… (Testament).
Tudor Arghezi era demult cunoscut, din principalele reviste şi cotidiane, ca mare pamfletar (din rubrici cu nume originale, incitante, sarcastice, incendiare, deplin inspirate, stârnind curiozitatea cititorilor, aceştia dobândind bucurii sufleteşti, ungându-se pe suflete cu spirit viril şi unic), dar şi ca mare poet publicat în coloane şi florilegii. Să nu uităm că în Bilete de papagal, Tudor Arghezi l-a debutat pe diavolul de mai târziu, pe Mihai Beniuc, căruia mai târziu nu i-a sunat bine obârşia de ardelean, cu toate că poemul său Toamna (şi nu numai) nu poate fi eliminat din literatura română nicicând. La „reabilitarea” lui Tudor Arghezi, se spune că şi Mihai Beniuc ar fi întins un deget…
Dar cu îmbrâncelile nemiloase, chiar suprapătimaşe, date lui Lucian Blaga? Dumnezeule, şi care cărturar îl iartă?!
Pigmeul la trup şi, iată, şi la o mare parte din suflet, trebuie că se află acum în nesomnul veşnic…
Ion Davideanu
