Uneori mi-e foarte greu să cred în schimbările bruşte de biografie. Mi-e aproape imposibil să văd în foştii cărători de servietă ai nomenclaturiştilor arheii democraţiei zămislite după 1990. Şi totuşi, viaţa politică românească asta-mi propune: o reconciliere cu trecutul inflamat, o învestire cu încredere a celor care, până mai ieri, vituperau împotriva vestului decăzut şi a moşierilor nemiloşi.
Ştim că oroarea comunismului a lăsat nevindecate nişte răni adânci, care supurează pe trupul încă tumefiat al naţiei. Perversitatea totalitarismului de secol XX tocmai în asta constă: în faptul că, deşi oficial încheiat, continuă să influenţeze destine, să macine minţi, să producă monstruozităţi ideatice fără precedent. Cine are pretenţia bovarică, azi, că mă învaţă alfabetul democraţiei şi al cumpătării în spiritul legilor? Politicienii pecerişti, care au rămas tributari modului de gândire cizelat în anii materialismului dialectic?
Aceia care au făcut din mult dorita şi total inutila suspendare a preşedintelui un circ ieftin, o transferare postmodernă a luptei de clasă asupra noului duşman al orânduirii lor, al statu-quo-ului care le convine lor, aleşilor neamului? În aceeaşi orchestră, educaţi de magiştri într-ale cinstei cum sunt Vadim Tudor şi Dan Voiculescu, o parte a aleşilor care, cică, mă reprezintă consideră că Securitatea a fost patriotică. Uciderea nepatriotului Gheorghe Ursu pentru inimaginabila vină de a deţine două jurnale şi niscaiva valută în sertar e, cumva, un gest patriotic? Dar sechestrarea trădătorilor de neam şi ţară Doina Cornea şi Mircea Dinescu? Dar snopirea în bătaie, la Paris, a vocii Europei Libere, duşmanul de clasă Monica Lovinescu? Iată adevăraţii voştri duşmani!, îşi vor fi zis, rânjind, torţionarii patrioţi, nebănuind că iluştrii lor discipoli vor respecta întru totul lecţia învăţată. Aceea referitoare la lichidarea fără drept de apel a celui care le deranjează siesta.
Mă încearcă un zâmbet când mă gândesc la optimismul lui Francis Fukuyama în ceea ce priveşte finalul istoriei recente. Nu cred că autorul s-a gândit vreodată că, în loc să-şi trăiască finalul ca împlinire în spiritul libertăţii, istoria avea să se prăbuşească spectaculos sub propria-i greutate, târând după ea ce-a mai rămas din acel paradisiac „ultim om”. Un ultim om care nu mai e apoteotic, triumfător, ci cât mai vulgar şi josnic cu putinţă. Un ultim om creat de rebuturi pretenţioase, de profesori care predau democraţia cu mâinile pătate de sânge.
Dan-Liviu Boeriu
