„Oamenii de sport” au ajuns cu mult mai importanţi chiar decât sportivii, iar lupta din arenă a fost dislocată şi pusă în umbră de luptele din tribune. Suporterii, tifosii sau fanii s-au constituit în adevărate grupări paramilitare, perfect organizate. Ideologia lor este ura. Tembeli fără vocaţie îşi găsesc, într-un context aparent onorabil, resursele şi imboldul de a lovi, scuipa, înjura şi chiar ucide. Toate astea nu se petrec la periferia interesului public, ci chiar în „prime time”, pentru că parte a acestor orgii violente sunt chiar televiziunile. O componentă mult gustată a senzaţionalismului media este agresivitatea. Fotbalul a insinuat-o chiar în spaimele noastre, în coşmarul bine hrănit. Arendaşii mitocăniei dezinvolte sunt noile modele ale tinerimii române.
Fenomenul pare de neoprit. Tot mai des aflăm despre şi vedem răfuielile sângeroase ale celor care se declară susţinătorii unui club sau altul. Atrocitatea din pasiune are, e drept, o istorie fulminantă. Instalarea păcii, iată, de mai bine de 60 de ani, instigă violenţa noastră naturală spre forme de manifestare pe cât de ingenioase, pe atât de funeste: jocul pe calculator şi conflictele dintre fani. Ataşamentul s-a convertit în ferocitate. Poliţistul ucis în Catania, dar şi manifestările huliganilor bucureşteni, din Sala Floreasca, de sâmbătă seara, indică o escaladare a unui război ce tocmai îşi rafinează strategiile şi tacticile. Dacă după 11 septembrie 2001 s-a validat o formă de beligeranţă fără tranşee (războiul contra terorismului), iată că suntem somaţi să brevetăm o formă conflictuală care aduce frapant cu războiul civil.
Aş numi-o gherila neisprăviţilor. Inşi patibulari, adolescenţi răvăşiţi de primele crize ale destinului, bărbaţi cu retard civic, bătăuşi de mahala, teribilişti refuzaţi de împlinirile bovarice, mitocani sancvinari şi-au găsit, în sfârşit, drumul spre glorie. Linia întâi a noilor falange este stadionul, bivuacul adorat, tribuna. Masa le conferă putere, gloata anulează laşităţile, frustrările şi umilinţa fiecăruia, iar steagul echipei ţine loc de ideal. Aceştia sunt produsele de pubelă ale unei civilizaţii care nu are încă tehnologia eficientă pentru reciclarea gunoiului social. Dintr-o întrecere vegheată, în Grecia antică, de privirile somnolente ale nemuritorilor din Olimp, sportul a ajuns acum mijlocul sordid ce aduce la expresie publică brută. Cum să ne mirăm de toate acestea dacă transcendentalul postmodern este ilustrat de zeităţi în Armani, precum Mitică Dragomir, MM Stoica, Borcea, Mititelu, Iancu, Becali, Iacov sau Dinel Staicu. Puşlamale şi recidivişti. Iată, ei sunt noile personaje care au fecundat voluptos imaginarul colectiv. Sentimentalul românesc al fiinţei este administrat de scursorile ce fac rating, în batjocura bunului-simţ şi ultragiul gramaticii limbii române.
Fejer Ivan, poate cel mai mare sportiv din Oradea din ultimii 30 de ani, poloist şi om de caracter pur-sânge, a luat atitudine. Într-o scrisoare deschisă, expediată CNA-ului, Ivan protesta împotriva faptului că rubricile sportive ale televiziunilor au fost falsificate, ba chiar ocupate tiranic de „oamenii de sport”. Nimeni nu l-a băgat în seamă, deşi este lesne de constatat că sportul şi sportivii au dispărut, în favoarea scandalului opulent. Competiţia s-a abandonat în circul copios al înjurăturilor şi ameninţărilor live. Campionul olimpic a ajuns un anonim. Sportivul, doar un pretext. În vogă este patronul de club: primitiv, insolent, impulsiv. El e raţiunea adormită ce instigă bâta.
Florin Ardelean
