Iată, mi-am zis, s-a găsit cine să le apere demnitatea acestor agenţi dubli, aflaţi atât în solda unui Dumnezeu ipotetic, cât şi în catastifele de reţea. Un liber-cugetator! Aproape o blasfemie, prea-cucernice cetitor. Nici Cozmin Guşă nu face o figură mai senină. Am fost surprins să-l văd tocmai pe merceologul-şef al dosariadei având, dintr-o dată, un puseu de pseudo-înţelepciune, tocmai el, Bibicu, omul pragmatic, pentru care morala este un simplu camuflaj, iar onoarea un biet fard pentru ceremonialul stupid al angajamentelor doctrinare. Să-i judece Sinodul!, suna trompeta celor îngrijoraţi de consecinţele decopertării minereului cu informatori. Suna ca dracu’, vorba lui Petrică Roman, de pe vremea când jongla cu eprubetele revoluţiei. Ca şi când am fi lăsat Marea Adunare Naţională să-l urecheze pe Ceauşescu, să-l sodomizeze prin autocritică, iar la final să-l sanctifice prin urale şi scandări ritualice. Sinodul este o adunătură de gealaţi, atent mai degrabă cum să eternizeze o tâlhărie patentată a regimului comunist: confiscarea bisericilor şi proprietăţilor Bisericii unite cu Roma. Exact cum ar fi indrituită Cicciolina să predice despre simbolul Imaculatei. Sfântul Sinod (scuzaţi oximoronul) mai degrabă va fi dispus să-şi premieze turnătorii, iar apoi, cine ştie, la moartea acestora să propună chiar o sanctificare-două, după modelul mult-prea-desfrânatului Ştefan.
Chiar dacă mulţi nu mă vor urma în opinie, cred că devoalarea celor care au avut complicităţi cu Securitatea, semnând un angajament, ar fi trebuit începută chiar cu cinul preoţesc, de toate confesiunile. Motivul este unul simplu. Preotul trebuie să se bucure de o încredere absolută din partea celui care i se spovedeşte. Nici cea mai mică suspiciune nu trebuie să afecteze o relaţie în care preotul este un fel de Dumnezeu rezidual, acea Formă accesabilă prin care avem putinţa unor mântuiri de parcurs. Ca administrator unic al păcatelor noastre, duhovnicul trebuie să fie intangibil în raport cu Răul. El este un cruciat al Absolutului, nu un negociator în tenebrele pedestre ale muritorilor. Sau cel puţin trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a proteja această aparenţă. Investit printr-o delegare de competenţe cu totul specială de-a ne ţine în proximitatea misterului revelat, slujitorul din Altar se descalifică fără drept la recurs în clipa în care devine părtaşul misterului securist, al acelor umbre însoţitoare care fuseseră, uneori, chiar mai importante decât întrupările carnale – dosarele de urmăriţi.
Înţeleg atât de bine alarma declanşată în sânul Bisericii. Păcatul dărâmării unor oameni care şi-au deschis sufletele în spovedanii sincere este cu mult mai grav decât acela, aproape uitat, al demolării bisericilor şi mănăstirilor, în anii ’80. Privilegiul încrederii, arătat de sondaje, poate fi afectat de păcatul delaţiunii ordinare. Preoţii îşi joacă acum cartea legitimării iubirii aproapelui. Dreptul de-a intermedia între oameni şi zei. Cei ce au traficat păcatele, în loc să le sublimeze prin putere conferită de Dumnezeu, trebuie cunoscuţi. Să facă pasul în faţă. Nimeni nu-i va îndemna să se spânzure. Iuda este un mit modern, înainte de a fi o poveste biblică. Astăzi, spânzurătorile sunt spectacole de talkshow sau execuţii în editoriale, pe cât de inteligente, pe atât de amorale. La ţepe!, sfinţiile Voastre… Nu doare, e doar un spectacol, ce puii mei!
Florin Ardelean
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
