… L-am văzut pentru prima dată în 1985, în clarobscurul unui amurg. O siluetă şovăitoare, tenul măsliniu, pletele negre şi vocea prin care cuvintele se grăbeau, uneori ininteligibil, în cascadele unor raţionamente strălucitoare. Tiberiu Ciorba avea o minte speculativă remarcabilă, antrenată pe cont propriu în filosofiile grecilor geniali, dar şi în peripeţiile metafizice ale lui Kant sau Heidegger. Discret şi ironic, a căutat să trăiască adecvat într-o vreme a inadecvărilor flagrante. Îl despărţeau de lumea profană o cultură incredibilă, dar şi distincţia unor atitudini seniorale în faţa prostiei agresive. Cât priveşte sufletul, puţini ştiu câtă generozitate ştia să ofere. M-am convins de asta într-o împrejurare specială, când am avut nevoie de un om căruia să-i pot spune ceea ce, uneori, nu eşti dispus să-ţi mărturiseşti nici măcar ţie. Mi se înfundase viaţa prin eşapamentele casnice. El a fost cel ce a ştiut să asculte, dar mai ales să se abţină în a-mi da sfaturi.
… Am admirat la el generozitatea, o anumită perspicacitate a efortului transformat în enunţ ştiinţific, capacitatea colosală de-a fi uman în contexte sordide. A transformat disponibilitatea în virtute, iar buna-cuviinţă în artă a cotidianului. Mereu volubil, a lăsat celuilalt, cu o dexteritate de înţelept, intuiţia că se află în faţa unui ins aparte. Liviu Borcea, căci despre el este vorba, a fost eruditul camuflat aproape perfect în destinul frust al omului de rând. Puţini ştiu ce proteină de istoric, cât rafinament intelectual şi, mai ales, ce vocaţie de Om au stat ascunse în biografia unui orădean prin vocaţie, ce s-a refugiat în Evul Mediu dintr-un dezgust aristocratic faţă de clipa trăită. Am avut parte, doar dintr-un merit parţial, de aprecierea sa. M-am bucurat de protecţia lui şi, mai ales, am ştiut că în vremuri tulburi pot oricând să sun şi să mă întâlnesc cu el, ca şi când un refugiu miraculos te absolvă de nevolniciile vremurilor. Discret şi aulic, îl mai văd încă, legănând o borsetă în mâna stângă, pe Independenţei, adulmecând insaţiabil Cetatea.
… Îl revăd în fumul cafenelelor, îi disting silueta fragilă prin redacţiile în care mi-am ros şi eu neputinţele, în sfârşit, îi adulmec glasul în aerul solemn şi mucegăit al Cenaclului de odinioară. Solfegiază criticisme în bemol, se încruntă retoric în vecinătăţile solemne ale lui Radu Enescu, comite itinerare turistice în salonul boemelor astoriace. Îi disting în buzunarul stâng al vestonului sulul cu ziare şi îl văd, anemic şi preţios, în aerul dimineţilor mahmure, lustruindu-şi binevoitor mustăţile şi barba obrajilor scofâlciţi. Marin Chelu îşi soarbe tacticos cafeaua, în fumul ţigării. Aşteaptă, insomniac, paharul cu votcă şi îşi contemplă osuarul degetelor nesfârşite. Nu este destul de clar dacă este deja beat sau mai poate caligrafia, în redacţia Gazetei de Vest, interviul cu Fecioara Maria. Tocmai a venit dintr-o misiune de documentare în Sferele Celeste. Soseşte, pârdalnic, paharul cu votcă şi înţeleg atât de bine, abia acum, cât de nătâng am fost ieri, când mi-am permis să-l dispreţuiesc, o secundă-două, pe Arhanghelul Ultra-Marin.
Nu cred că e obligatoriu să ai prieteni pentru a-i preţui pe cei de lângă tine. În ceea ce mă priveşte, am tânjit după o relaţie imposibilă, inaccesibilă, poate chiar nepermisă. Atunci când standardul pe care îl compromiţi este prea sus, eşti condamnat să rămâi etern neîmplinit. Prietenia pe care am ratat-o îl ţintea pe Meursault, eroul lui Camus. Dar mă consolez evocând amiciţii postume. Măcar de Paşte.
Florin Ardelean
