Stolobocul are doi stramosi: stolojanul si bocul. Primul dintre ei e din grupa
sanitarilor. Semne distinctive: figura de cioclu sfios, glas mecanic; rotunjeste
cuvintele si nu s-a dat în laturi – desi se proclama un animal de
dreapta – sa sprijine în campaniile electorale nouazeciste rinoceri
rosii, cu rânjet grotesc si cu viziuni reductionist-egalitariste.
A fost mereu chemat sa faca ordine. A fost permament cel pe care pacifistii
îl scoteau la înaintare atunci când siguranta padurii era
în primejdie. A reusit sa fie asul din mâneca, vicele crângului,
pentru ca altfel colapsul economic ar fi condus la surpare; a fost chiar cutezatorul
care a izbutit sa repezeasca niste ciori negre în cerul gurii, pornite
din Valea Jiului sa cotropeasca bunatate de tarisoara.
Originile sale sunt însa pierdute în negura timpului. Se zvoneste
ca ar fi avut oarecare legaturi cu vremurile în care în poiana nu
era permis nici macar sa-ti deschizi gura, darmite sa dramuiesti vistieria pradatorilor.
Ultima perioada a surprins stolojanul într-o dilema fundamentala. Era
chemat fie sa priveasca din umbra si în liniste desavârsita jocurile
conducerii, fie sa bombane steril într-o orchestra mai mica si complet
debusolata. A ales ultima varianta.
Bocul, în schimb, plesneste de vitalitate. Semne distinctive: e marunt,
jovial, topaie fericit de câte ori rechinul de apa sarata, cel mai mare
peste regnul animalelor, îi da voie s-o faca. Bocul face parte din clasa
mesagerilor. Nu are alt rol decât sa transmita directive si sa faca tot
posibilul ca acestea sa para a proveni de la el însusi. E, fireste, nevertebrat.
Nu poate avea o existenta autonoma. Fara stapân, bocul intra în
sevraj: se roteste agitat, se izbeste cu scafârlia de trunchiuri, devine
anorexic. Deriva aceasta nesanatoasa nu ia sfârsit decât în
momentul în care seful cel mare îl ia sub aripa sa ocrotitoare si-i
sopteste duios povesti despre oligarhi.
De aici încolo, bocul e în apele lui: valseaza gratios printre
fraze demagogice, murmura cântece de dor cu gândul la padurea intrata
sub invazia viespilor capitaliste si nu ezita sa-si înclesteze pumnul
minuscul în directia acestora. În dictionarele de specialitate,
bocului i se mai spune si flasnetarium basescianus.
Recent, de dragul rechinului, stolojanul si bocul s-au prins într-o hora
fara ritm si fara sens. Atunci când bate vânt caldut dinspre dreapta,
stolobocul se pozitioneaza prompt în aceasta directie, facând abstractie
de trecutul sau stângist sau de vreo doctrina desueta. Daca, în
schimb, bate vreun alizeu „popular”, e capabil sa-si smulga penele
compromitator colorate si sa pozeze adecvat. Poate ca are si el dreptate: într-o
Românie din ce în ce mai zoologica, a mai vazut cineva vreo dropie
flamânda care sa fie interesata de ideologii?
Dan-Liviu Boeriu
