De aceea nu vreau sa cred în validitatea conceptiei potrivit careia sustinatorii
lui Basescu sunt, toti, hipnotizati de noul Mesia al politicii românesti.
Pe de alta parte, nu cred nici în ideea urii împotriva parlamentarilor,
sentiment care i-ar fi determinat pe 75% din cei prezenti la urne sa voteze
contra demiterii presedintelui. Pentru ca daca votul e doar exprimarea urii,
atunci societatea care a permis proliferarea unor astfel de tumori civice e
deplorabila, fiind una în care decibelii conteaza mai mult decât
neuronii, iar pumnul în gura mai mult decât cumpatarea.
Daca românii îi dispretuiesc profund pe alesii lor, gravitatea
nu consta atât în neglijarea detaliului democratic al reprezentarii
în Parlament, ci în ipocrizia maladiva a talpii tarii. Sa te arati
nemultumit de lipsa de politete a vreunui baron local, în timp ce tu scuipi
seminte pe Corso, nu te avantajeaza. Nici nu-ti sta bine sa spui ca nu vrei
sa te reprezinte un sef de stat care uraste „tigancile împutite”,
daca ai facut scandal la ultima sedinta de scara pentru ca nu vrei ca în
apartamentul de deasupra sa se mute o familie de romi, cu cal cu tot.
N-am înteles niciodata pretentia electoratului ca alesii sa fie imaculati,
parfumati, docti, spalati, ferchezuiti, corecti, cinstiti, câta vreme,
în intimitate, stim fiecare cam cât valoram si cât ne poate
pielea. Unele admiratii din istoria recenta constituie, si acum, un real prilej
de amuzament: aprozariste analfabete care cad extaziate când îl
aud pe Vadim vorbind despre Rabelais, birjari neaosi care apreciaza fara rezerve
limbajul european al premierului Tariceanu s.a.
Nevoia de compensare a propriilor lipsuri prin adularea celor care poseda calitatile
contrare îmi aminteste de apucaturile parintilor care-si bat copiii pentru
ca acestia nu iau notele bune pe care ascendentii lor nu le-au luat niciodata.
De obicei, gestul e inutil, iar rezultatul – fatal: ereditatea bate ambitia.
Bineînteles ca nu fac apologia bascaliei perpetue la cele mai înalte
niveluri. Dar mi se pare de prost-gust sa ne închipuim ca, odata ajunsi
la vârf, prin votul cetatenilor, alesii ar trebui sa treaca neaparat printr-o
scoala a domnisoarelor de pension. Parlamentul, Presedintia, asa cum ne apar
ele, nu sunt decât oglinzi, destul de fidele, ale noastre. Asa aratam
noi, daca avem curajul sa ne privim, macar din când în când,
din afara.
Chipurile hidoase, apucaturile de maidan, nesimtirea si toate celelalte nu
sunt înca evacuate din tabloul comportamental al natiei. E absurd asadar
ca politicul, spatiu privilegiat al curvasariei, sa le rateze. Într-o
formulare succinta, dar plastica, si care a facut cariera, ideea s-ar putea
rezuma astfel: la asa popor, asa conducatori.
Prin urmare, daca ni se va parea ca Guvernul a luat-o razna sau ca politicianul
X e idiot, vom face urmatorul test: ne vom izbi, fiecare, capul de perete. Daca
însa va suna a gol, sa nu ne grabim, topaind iluminati, sa învinuim
zidul.
Dan-Liviu Boeriu
