Dacă încercăm să fugim din realitate, clandestin sau planificat, ne trezim în bolgiile unui spaţiu virtual opulent în monstruozităţi şi mai terifiante, după stilistica unui Marchiz celebru, ce ar păli de invidie după un scurt sejur pe site-urile netului.
Tot ce te îmbie este gândit şi construit pentru a sfida normalitatea. Marfa este aproape gratis, într-o luxurianţă şi luxură a ofertelor care, asemenea unui spot de reclamă ce ne defineşte exemplar, nu ne mai permite, spre final, să ne interesăm cât costă halatul.
Se poartă frivolitatea, are trecere vulgarul, tot ce induce mitocănie şi prost-gust este în stază. De la telenovele pentru creierele în eternă menopauză, trecând prin producţiile emisiunilor de ştiri, cu un meniu ce respectă poftele vesperale ale inşilor cu traume grave în copilărie sau la pubertate şi terminând cu ineptele apariţii ale preşedinţilor din fotbal, totul, absolut totul invocă penibilul, stupiditatea, morbidul.
Pentru a diagnostica starea de sănătate mentală a naţiunii, un psihiatru ar avea doar de analizat rating-ul atins de o emisiune sau alta. Spune-mi la ce te uiţi, ca să-ţi spun cât de sănătos eşti la cap – aceasta ar putea fi deviza unor vremuri pentru care inconsistenţa este direct proporţională cu faima. Nu mai avem răgazul introspecţiilor, fie ele sumare şi scurte, cam cât ne este necesar pentru o defecaţie matinală. Solilocviile sunt rare şi periculoase, clipa de răgaz este apanajul luzărului, iar suspinul indiciul inatacabil al eşecului.
Dimpotrivă, producem la modul incontinent larmă, cât mai multă rumoare, având drept ideal succesul de moment, gloria de vitrină, celebritatea de talcioc. Astăzi, poţi ajunge un model pentru alţii numai în măsura în care ai forţa de a sfida şi dexteritatea de-a insulta.
Şi pentru că toate au un preţ, mai ales halatul!, ceea ce păţim tocmai acum, când părem a fi mai puternici ca niciodată, este imposibil de evaluat în consecinţe: pentru noi, durata are o singură dimensiune – suntem beneficiarii derizorii ai timpului pierdut, incapabili vreodată de-a mai aspira spre timpul regăsit. Inautentici şi infirmi, ne celebrăm agonia într-un show burlesc, ce ne face să „ne” râdem până la apoplexie.
După o vară care a ţinut să fie asemenea nouă, ieşită din matcă, din firesc, iată că a venit toamna, cu un aer de tristeţe şi-o tuşă melancolică. Până şi grobienii cei mai siniştri au, toamna, momente de stânjeneală. Tocmai de aceea, cred că ar fi momentul oportun pentru o reconciliere cu senzaţia curată, clipa când posibilitatea unei detoxifieri a fiinţei ar provoca o descumpănire profitabilă. Asprimile, crusta crispată a fiecărei zile dedicată monştrilor aparenţi ar putea fi penetrate de trăirea întoarsă spre noi înşine, cu înţelegere şi delicateţe, cu stăruinţă şi discreţie. Iar pentru că poezia a rămas agentul provocator al reveriei, al diafanului şi-al acelui spleen pândit de nostalgii irepresibile, ce ar fi dacă am face o cură lirică?
Nu cred că ar muri nimeni, cel puţin în prima clipă. N-am să fiu snob, aşa că nu vă trimit la simboliştii francezi. Mult mai la îndemână poate fi un „bolnav” aproape ca noi, Tudor Arghezi. Ca să vă stârnesc, iată o strofă: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte./ Palid aşternut e şesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocarte”. Sper ca tratamentul să aibă efecte secundare grave.
Florin Ardelean
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
