M-am uitat repede la fotografie, pentru a mă convinge că nu e vorba de un membru marcant al Partidului Democrat. Nu m-ar fi surprins să văd zâmbetul sânzos al lui Emil Boc.
Pentru că răspunsul, prin vigoarea agresivă a lipsei de nuanţe, e caracteristic atitudinii pe care o au pediştii atunci când vine vorba de activitatea preşedintelui Băsescu. Nu ştiu ei niciodată exact ce vrea preşedintele, ce face sau ce spune, dar sunt tuşaţi de siguranţa că, aprobându-l, susţinându-l se află numai şi numai de partea adevărului
A binelui naţional. Aşa se explică şi modul sindicalist în care reprezentanţii democraţi se comportă în cadrul Guvernului. Blaga şi Macovei, preluând ţâfna prezidenţială, refuză să contrasemneze o hotărâre de Guvern – cea despre amânarea alegerilor europarlamentare – precum nişte lideri sindicali de la Metrorex care se opun noului contract colectiv de muncă.
Orice ministru onest, în clipa în care politica executivului nu mai mai reprezintă şi propriile opţiuni, demisionează. E singurul act de protest care nu-l aruncă în ridicol. Nu e vorba aci de comportament european, ci de normalitate, pur şi simplu. Nu-mi imaginam că Mona Muscă, marcată de păcate şi minciuni, cu totată penitenţa ei democratică de după ’89, va ajunge, la scurt timp după retragerea definitivă din viaţa politică, un exemplu pozitiv.
Când minciuna, explicaţia strâmbă capătă o discreţie a fireşteniei de invidiat, situaţia e de tot gravă. Mona Muscă, în clipa în care a considerat că nu mai poate lucra cu actualul prim ministru, a demisionat. N-a devenit o sindicalistă guvernamentală.
La modul la care au reacţinat, nu m-ar mira ca ministrul administraţiei şi internelor şi cel al justiţiei să organizeze mitinguri în faţa Palatului Victoria sau să oprească, în semn de protest, circulaţia pe vreun drum naţional. Ori să intre în greva foamei. Monica Macovei, acest Miron Cosma al actualului Guvern, a reuşit să-şi ridice în cap Parlamentul, iar acum a intrat şi în dizgraţia Guvernului. Oricât te-ar susţine Franco Frattini şi o gazetăriţă de la un post de radio german, reforma în justiţie nu se realizează prin lupte ca la Costeşti, iar noul Cod Penal n-are nimic de-a face cu pacea de la Cozia.
Pe mulţi surprinde modul tranşant în care se comportă, în ultima vreme, în raport cu Traian Băsescu, premierul Tăriceanu. E clar că prim ministrul şi-a făcut un lifting politic care a nedumerit. Politica înseamnă şi risc, iar Tăriceanu s-a hotărât să rişte.
Niciodată nu l-am văzut pe glumeţul Băsescu atât de fiert, atât de crispat ca după şedinţa de guvern de luni, care s-a dovedit, până la urmă, că nu a fost, totuşi, o şedinţă a executivului. Liberalii, sprijinindu-l pe Tăriceanu, riscă şi ei enorm. Însă, într-o Românie în care se auzea deja doar glasul lui Traian Băsescu, într-o ţară în care câţiva falşi mateloţi de apă dulce şi nişte coniţe isterice, a căror singură calitate e culoarea părului, încercau să înlocuiască, în biserici, chipul lui Iisus cu cel al lui Băsescu, era nevoie ca oarecine să-i demonstreze preşedintelui că nu suntem o ţară de apaludaci cretini, şi nici handicapaţi pentru care trebuie să gândeasă, mereu, tătucul de la Cotroceni. Poate că Tăriceanu va pierde acest război.
Poate îl va pierde şi PNL. Dar putem fi convinşi că nici Băsescu nu îl va câştiga. Putem fi siguri că într-o dimineaţă nu ne vom trezi, cu ţară cu tot, în America de Sud.
Miron Beteg
