Dupa-amiaza e somnolent, lipsit de vlaga, cu localurile pline doar de juni violenti
si agramati sau de conite tinere care parca, prin limbaj si comportament, prevestesc
o noua epidemie de gripa aviara. Pe Strada Principala e atât de putina lume
încât îti vine sa-i saluti pe toti, ca la tara, sa-i întrebi
de sanatate, de familie, si astepti din clipa-n clipa sa apara, de pe vreo straduta
laterala, ciurda satului satula, în latrat de câini si dangat de talangi
dogite. Griuri aproape obscene, atât în arhitectura, cât si
în sufletele oamenilor. Zâmbete prafuite, nervi – însa
– intacti. Politetea ca un arhaism pe care nu-l mai foloseste nimeni decât
cu dictionarul în fata, nesimtirea, în schimb, e prezenta peste tot,
precum gratuitatile pentru pensionari oferite de autoritati.
Cersetorii sunt tot mai agresivi. Înainte, daca nu-i bagai în seama,
se retrageau. Scapai cu o simpla înjuratura. Acuma ti se vâra în
suflet, urla, te trag de mâneca. Sunt singurii a caror insistenta verbala
poate acoperi zgomotul picamereleor si al frezelor pentru marmura, zbârnâiala
care a transformat Centrul într-un concert hard rock pentru martieni hipoacuzici.
Si, într-adevar, daca jegul ar fi verde, chiar ar semana cu niste extraterestri.
Oarecine compara noul sistem de iluminat din pavajul Principalei cu o pista
de aterizare pentru aliens. Mie-mi pare mai degraba o blânda concesie
facuta vagabonzilor fara staif: când vor trece peste cercurile de lumina,
picioarele conitelor se vor vedea, prin rochii, în toata splendoarea lor.
Probabil ca la Primarie se stie ca stam prost cu natalitatea… În toata
acesta harmalaie publica (banii fiind publici, si circul trebuie sa fie cu intrare
gratuita, nu-i asa?), m-am îndragostit de o oaza de liniste: parculetul
în triunghi din fata Teatrului.
Dupa ce eviti doua gropi, o gramada de pietre de pavaj si te împiedici
de câteva ori, ai sansa sa vezi, în parculet, cei mai linistiti
muncitori din lume. Sindicatele occidentale ar muri de invidie. Indivizii manânca,
toata ziua, cu o delicatete de familie regala britanica. Dorm linistiti, ca
dupa ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru asfaltat. Ultima oara le-am
admirat clasa pe când încercam sa cumpar, din centrul orasului,
o hârtie de scris. O simpla, banala, alba hârtie de scrie. Nu ai
de unde. Nu glumesc, nu exagerez. Vorba unui personaj, „nici o lacramatie
n-ai pe ce scrie!”.
Dupa performanta de a alunga librariile din oras, iata ca am izbutit sa scapam
si de papetarii. Într-un oras în care, pe vremuri, se dadeau la
fel de multi bani pe carti cât si pe votca.
Acum sarbatorim, iata, „Toamna oradeana”. Totul seamana cu o nunta
printre ruine, cu un congres de futurologie tinut într-un avion care se
prabuseste. Un oras urât îsi poate serba, în detaliu, doar
urâtenia. Supravietuim prin fard si prin false bucurii marunte. Concertele
par daruri pentru bisnitari, unele manifestari „populare” ar putea
avea loc oriunde în tara, pentru ca nu au nimic specific oradean, ori
– mai mult – ar putea fi înlocuite cu dansuri din Burkina
Faso si Mali. Toata culoarea existentei noastre zilnice într-un oras frumos
si macar civilizat s-a estompat, nuanta cu nuanta, în ultimii ani.
„Toamna oradeana”, cu oricâta buna-credinta ar fi investita,
nu poate ascunde acest lucru. S-ar crede ca nu afli existenta mai trista decât
aceea a unui bufon trist. Mai dezolant decât un bufon trist e însa
un bufon discret. Un bufon care-si poarta tot timpul fardul pentru a-si anula
adevarata identitate. Iar Oradea, în aceste zile (la care si toamna astronomica
pune umarul, ca într-o ultima încercare de a ne aminti ca meritam
mai mult) nu e decât un bufon discret învaluit în poezie,
miros de tuica si discursuri înaltatoare. Oare bufonii se revolta, macar
din când în când?
Miron Beteg
